Printre zvonuri de războaie și temeri cumplite, alimentate cu o neverosimilă grijă, spiritul uman pare să amorțească, aflându-și adăpost vremelnic, dar pentru perioade tot mai îndelungate, într-un soi de subconștient cu înfățișare de buncăr. Vorbim doar despre lucruri la modă și gândim numai probleme selectate din zona „mainstream”, evitând atent subtilitățile vieții de zi cu zi. Utilizăm cuvintele omniprezente, cu miros de scoarță și rășină, fie teribil de simple, fie năucitor de complicate, comunicând – parcă prin coduri elaborate și bizare – platitudinile momentului către persoane care par suprasaturate de atâta informație fără fond.

Uneori, parcă și-ar dori cineva (și chiar nu sunt un adept al teoriilor conspiraționiste) să fim înțelepți, dar numai în sinea noastră, lucru care nu este de folos. Nici nouă, nici altora. În ritmul acesta, vom ajunge doar colportori de vorbe goale și purtători de drapel, cu o mirare ascunsă chiar percepției noastre și așezată sub pământul bătătorit al sufletelor lăsate în paragină. Iar zodia aceasta a rostirii fără simțire seamănă izbitor cu uitarea...

Moștenirea strămoșilor noștri s-a schimbat enorm, măcar în ceea ce privește percepția. A fost „restaurată”, devenind un soi de muzeu prăfuit, din care nu mai înțelegem mare lucru și unde, pentru a intra, ni se rup bilete scumpe, ca niște crâmpeie tot mai cuprinzătoare din existență. Sau a rămas în ruină, adăpostind persoane stranii și câini vagabonzi, ajungând acel spațiu pe care îl ocolești din instinct, îngemănându-l cu pericolul și, cumva, cu pestilența. Din casa bunicilor, clădită pe tărâmul gândurilor frumoase, au rămas doar zidurile tencuite și văruite modern, metafore domesticite, fără aripi și fără vreo amintire a zborului.

Așa se face că astăzi confundăm prea ușor patriotismul cu naționalismul, devenirea cu ambiția și vria, credința cu misticismul bont, lipsit de Dumnezeu. Așa se face că noi, români trăind în România, ne dezicem de înaintași, învățând cu pasiune istoria dintr-un volum cu poze pe coperți și fără nicio pagină în interior. Așa se face, așa se procedează atunci când cunoașterea nu este necesară (dimpotrivă, s-ar părea) pentru a gândi și a vorbi, atâta timp cât șabloanele prezentului înțelenit îndeplinesc un rol atât de important în viața noastră!

Este mult de muncă – mult de cugetat și mult de educat – pentru a contracara efectele uitării care a înveșmântat, ca o uniformă impersonală, întreaga noastră națiune. Într-un efort firesc dedicat revenirii la normalitate, avem nevoie de noi înșine și de toți cei din jur. Avem nevoie să înțelegem că nu suntem singuri, dar nici parte integrantă a unui mecanism inutil sofisticat, rotițe conectate la angrenaj doar pentru a li se găsi o ocupație, nu pentru a mișca, într-adevăr, ceva. Trebuie să ne regăsim rolul și rostul printre atâtea locuri comune care ne-au invadat vecinătățile, îngenunchindu-ne împlinirea sub stereotipuri extenuante.

Până la momentul redescoperirii înțelesului, le suntem datori generațiilor următoare cu o explicație: am ajuns aici, în uitare, pentru că nu am știut să păstrăm, întru cuvânt, Cuvântul – acceptând mult prea ușor să ne inunde viața sonorele tăceri ale nimicului așezat pe soclul devenirii...