Ce-ai văzut Tu, Doamne-n colb și tină,
De-ai adus nimicul la lumină?
Doar știai că-n palma Ta-ncălzești
Un motiv ca să Te răstignești.

Cum de îți lipsește-atât la Cină
Pumnul de țărână plin de vină?
Îi gătești veșmânt și sfânt lăcaș
Unui fur și întinat ocnaș.

Ce-ai găsit, Tu, Cel slăvit de îngeri,
Pe al nostru țărm vădit de plângeri?
Ai lăsat un cer întreg atunci
Pentru smintitorii de porunci.

Cum de încă umpli sfânt Potirul
Și reverși pe frunți iar și iar mirul?
Coasta Ta-i străpunsă ne-ncetat
De Zahei pe care i-ai iertat.

Ce-ai gândit Tu, Împărat și Mire,
Când plătit-ai preț de mântuire?
Cauți inimi să Te odihnești,
Însă vrednicie nu găsești.

Cum de Te-ai smerit atât prin moarte
Doar ca omul s-aibă de rai parte?
Încă-l chemi cu dor sub crucea Ta
Și-l îndemni s-o poarte pe a sa.

(Mirela Scorța)