Pentru a fi capabili să ne rugăm, trebuie să fim în situaţia care e definită ca împărăţie a lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este Dumnezeu, că este împărat, trebuie să ne supunem Lui. Trebuie cel puţin să ne preocupăm de voia Sa, dacă încă nu putem s-o împlinim. Altfel, dacă Îl tratăm pe Dumnezeu ca tânărul bogat din Evanghelie, incapabil să-L urmeze pe Domnul pentru că avea prea multe bogăţii, cum am putea să-L întâlnim pe Dumnezeu? Dacă adeseori, am vrea să obţinem prin rugăciune, prin relaţie intimă cu Dumnezeu, o nouă perioadă de fericire, şi nimic mai mult, noi nu suntem gata să vindem tot ce avem pentru a cumpăra perla de mare preţ. În aceste condiţii, de unde să ne procurăm această perlă? Şi dorim oare s-o găsim doar?

Chiar şi în relaţiile umane, când un bărbat şi o femeie sunt îndrăgostiţi unul de altul, celelalte persoane nu mai contează la fel; antichitatea exprimă acest lucru astfel: „când un bărbat şi-a luat femeie, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de o mulţime anonimă”.

N-ar putea fi, n-ar trebui să fie şi în privinţa noastră la fel, când ne îndreptăm spre Dumnezeu? Bogăţiile noastre n-ar trebui oare să-şi piardă strălucirea, să se estompeze şi să nu mai fie decât fondul de pe care se detaşează într-un relief puternic singura persoană care contează pentru noi? Noi ne-am mulţumi cu puţin cer albastru în fresca vieţii noastre care cuprinde atâtea culori întunecate. Dumnezeu este gata să fie lăsat în afara vieţii noastre, e gata să îşi ia asupră-Şi această viaţă ca o cruce, dar n-ar putea accepta să nu fie altceva decât un simplu aspect al acestei vieţi.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 23-24)