Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am rămas entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr:

„Oriunde aş intra aici, în mănăstiri şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie". Ce mi-a răspuns călugărul? Zice:

„Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem". Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.

Neamul românesc a trecut prin multe încercări şi suferinţe. Eu, în copilărie, având mamă englezoaică, cu posibilităţi de a pleca în Apus, voiam şi mă rugam să scăpăm (de prigoana regimului de atunci). Şi a dat Domnul şi am scăpat. Şi acum, într-un fel mi-e ruşine. Îmi pare rău că nu am trăit cu voi suferinţele voastre. M-am gândit însă că nu fără binecu­vântarea Domnului, mai precis a Maicii Domnului, am ieşit din ţară. Mă gândesc că a fost poate o providen­ţă, mai ales văzând că oriunde mergi, te poticneşti de aceleaşi lucruri. Tot tu eşti şi lumea este aceeaşi ori­ unde am trăi. Am văzut în multe feluri cum ceea ce se întâmpla aici, ceea ce se întâmpla în Rusia, s-a întâmplat şi în Occident, de bună voie însă. Că Apusul n-a avut privilegiul de a fi ortodox. Neavând Ortodoxia, duhovnicia, Apusul n-a avut putere să reziste lumii şi de aceea în Apus s-au închis biserici de bună voie, au fost transformate în magazii, au fost dărâmate... Şi într-un fel, de departe, dar esenţial totuşi, cred că vă pot înţelege din puținul pe care l-am trăit cu voi în copilăria mea şi din experienţa pe care am avut-o în Apus. Căci nici acolo nu este uşor.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 55-56)