Dumnezeu a descoperit adevărul unui popor care fusese pregătit. Iuda, fratele Domnului, fățișează acest lucru foarte bine, spunând: „Rugându-vă să stați vitejește pentru credința aceea care odată s-a dat sfinților” (Iuda 1, 3).

În acest loc, ca și în multe altele asemănătoare, este vădit că Dumnezeu Se descoperă pe Sine sfinților – adică poporului care a ajuns la o anumită treaptă de creștere duhovnicească, ce-l face în stare să poată primi Descoperirea dumnezeiască. Sfinții Apostoli au fost întâi vindecați, apoi au primit Descoperirea. Iar ei au împărtășit Descoperirea fiilor duhovnicești, nu doar prin învățătură, ci în primul rând făcându-i să se nască din nou duhovnicește, în chip tainic.

Noi primim dogmele și rânduielile, altfel spus, primim credința descoperită și rămânem în Biserică spre a fi tămăduiți. Căci credința este, pe de o parte, Descoperire dumnezeiască pentru cei curățiți și tămăduiți, iar pe de altă parte, este calea cea dreaptă spre a ajunge la tămăduire, pentru cei care au ales să urmeze „calea”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sofia, București, p. 30)