În Duminica a 5-a după Paști, după Înjumătățirea Praznicului Învierii Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii, se va citi pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Ioan din capitolul 4, versetele de la 5 la 42, care ne prezintă întâlnirea dintre Hristos și femeia samarineancă la fântâna de odinioară a patriarhului Iacov.

Cine este această femeie samarineancă, anonimă, ce a intrat în istorie și pe care o pomenesc Sfinții Părinți și toți marii exegeți ai Noului Testament? Pentru că acolo, la câțiva kilometri de cetatea Sihar, ea a avut parte de o discuție cu totul deosebită și plină de înțelesuri duhovnicești cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Pentru a înțelege acest fragment evanghelic, prima dată trebuie să ne raportăm la contextul istoric al vremii respective. Cine erau samarinenii? Pe scurt, existența samaritenilor este descrisă în paginile Vechiului Testament ca fiind rezultatul unui popor „hibrid”, din amestecul evreilor rămași în țară după prăbușirea Regatului de Nord în anul 722, cu membrii unor popoare aduse de către cuceritorii asirieni. Israeliții rămași s-au căsătorit cu coloniștii, confirmând Legea lui Moise, dar închinându-se și la idolii păgânilor, ceea ce a însemnat că credința nu era una pură, fidelă. Istoria samaritenilor a fost dureroasă, presărată de evenimente nefericite dar, cu toate acestea, și-au construit un templu propriu, pe Muntele Garizim fiind într-o poziție rivală, dușmănoasă, cu Templul din Ierusalim. Samaria era situată între provinciile Iudeea și Galileea, iar din acest motiv, pentru a ajunge de la o provincie la alta, iudeii preferau să ocolească Samaria decât să o traverseze, fiind considerat pământ păgân și spurcat. De altfel, spunea cineva faptul că iudeii mai bine ar fi preferat să mănânce carne de porc decât să treacă prin Samaria.

Aceasta ar fi, foarte pe scurt, descrierea istorico-biblică a situației ținutului Samariei și, din acest motiv, atât femeia samarineancă care spune – „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (cf. Ioan 4, 9), cât și apostolii – „se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbești cu ea?” (cf. Ioan 4, 27), s-au mirat pentru atitudinea Mântuitorului, care a fost una pedagogică.

Chiar dacă făcea parte dintre iudei, și fiind înconjurat mai întotdeauna de mulțime de oameni, Mântuitorul nu a fost reținut în a oferi pe samarineni drept exemple de conduită și de bună purtare, cu „acces” la mântuire, rupând astfel barierele dintre iudei și samarineni: samarineanul milostiv (cf. Luca 10), pilda celor zece leproși, în care doar unul s-a întors să Îi mulțumească Mântuitorului pentru vindecare (cf. Luca 17, 11-19) precum și femeia din cazul de față. De altfel, Hristos a trimis pe apostoli la propovăduire zicând: „Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului” (cf. Fapte 1, 8), nemaifiind necesar ca să își scuture praful de pe picioarele lor.

Prin dialogul purtat cu femeia samarineancă, ni se descoperă învățături importante, cum ar fi: despre darurile lui Dumnezeu, despre harul Duhului Sfânt, despre adevărata slujire ce trebuie adusă lui Dumnezeu și despre mântuirea fiecărui om, fiind astfel o importantă lecție de cateheză pentru noi, care se poate rezuma așa: Biserica poate fi asemănată unei fântâni adânci prin care Duhul Sfânt ne inundă de har, iar Apa cea Vie este Sfânta Evanghelie, adică Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât o citim mai mult, cu atât Îl primim și mai mult pe Hristos în viețile noastre.

De-a lungul timpului, tradiția bisericii a identificat-o pe samarineanca anonimă ca fiind Sfânta Fotini, martirizată în timpul Împăratului persecutor Nero, și nu întâmplător i-a oferit și titlul de „întocmai cu apostolii”. De ce? Pentru faptul că femeia din Samaria, pe de o parte, cunoștea profețiile despre Mesia, iar pe de altă parte a devenit un „apostol în cetate”, vestindu-le celor din neamul ei: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? (cf. Ioan 4, 29). Este cu adevărat un model de pocăință și un exemplu de mărturisire a lui Hristos.

Prin punerea mâinilor arhiereului, preotul devine, cu adevărat, un Apostoli în cetate, adică în parohia încredințată. Un apostol în cetate, adică în localitatea în care trăim, putem fi oricare dintre noi; asemenea samarinencei, trebuie doar să ne punem întrebări prin care să cultivăm dorința de a nu mai greși, de a ne îndrepta, lepădând pe omul cel vechi și devenind un om nou, o apă curată prin care se revarsă darurile Duhului Sfânt.