În fiecare zi, la sfârșitul Utreniei, la Laude, spunem: „Cântați Domnului cântare nouă” (Psalmul 95, 1). Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima și duhul nostru se înalță neîncetat către El prin harul Său. De fiecare dată când izbutim să intrăm în prezența Lui, Dumnezeu ne reînnoiește vederea duhovnicească, ne tămăduiește inima și ne împlinește nădejdea, reîntregindu-ne ființa și dăruindu-ne o tot mai adâncă cunoaștere a Sa prin rugăciune.

Cântarea noastră cea nouă este, așadar, o cântare de mulțumire și de dragoste față de Dumnezeul nostru Cel iubit. Nu mai suntem stăpâniți de nimicitoarea dorință după plăcerile înșelătoare pe care ni le oferă șuvoiul nesfârșit al noutăților lumești ce condamnă sufletul la înfometare. Firește, ne putem folosi cu înțelepciune de aceste „unelte”, dar principalul nostru scop trebuie să fie a-L „încerca” pe Dumnezeu în fiecare zi, ca să sporim în cunoașterea Lui. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, cel ce nu L-a întâlnit, și deci nu L-a „gustat” vreodată pe Dumnezeu, este cel mai văduvit dintre toți oamenii, fiindcă este robul întunericului propriei sale voi. Dar dacă Îl caută pe Dumnezeu și gustă harul Lui, va trăi lucruri cu adevărat mărețe în viața sa și va descoperi că înnoirea vieții în Dumnezeu îi este mai de trebuință decât orice altă „noutate” pământească.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 90)