Preoția lui Hristos este un dar pentru om, în vederea mântuirii lumii și a răspândirii Împărăției Sale pe pământ. Așadar preotul se oferă în totalitate pe sine însuși, trup și suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine dorește, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu. Toți cei care devin preoți fără a avea sfânta chemare, cu toate că Tainele săvârșite de ei sunt valabile și lucrătoare, vor da socoteală pentru păcatele lor personale și vor fi judecați cu asprime.

Unul dintre candidații la preoție, proaspăt absolvent de teologie, deși nu avea credință puternică și era măcinat de patimi trupești, s-a gândit să ceară ierarhului său să fie hirotonit. Chiar când își citea foaia matricolă, pentru a vedea notele cu care terminase teologia, a auzit o voce puternică în urechea stângă care i-a spus: „Să nu îndrăznești să te faci preot!”. S-a tulburat foarte tare și a început să trăiască în pocăință.

În epistolele fericitului isihast Gheron Iosif găsim următoarea istorisire. Ucenicul său, tânărul ieromonah Efrem, în ziua în care a săvârșit prima sa liturghie la schit, în momentul în care a ajuns la cuvintele de binecuvântare: „Pace tuturor!”, s-a sfiit să-l binecuvânteze pe duhovnicul său, simțindu-se nevrednic. Atunci a auzit o puternică voce interioară, care i-a spus: „Nu binecuvântezi tu… Eu binecuvântez!”.

(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credințe, Editura Areopag, 2011, pp. 86-87)