“Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător... şi destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr. 4, 12).

“Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care... va vădi sfaturile inimilor” (I Cor. 4, 5).

“Şi Domnul... va răsplăti omului după lucrurile lui şi lucrurilor oamenilor după gândurile lor” (Sirah 35,22).

“Judecata lui Dumnezeu caută nu spre fapte, ci spre intenţia cu care acestea se săvârşesc” (Sfanţul Maxim Mărturisitorul).           

“Dumnezeu priveşte la inima omului şi judecă după intenţie. El cunoaşte neputinţa omului şi dă celui vrednic putere” (Sfântul Varsanufie cel Mare).

“Dumnezeu mai mult caută la înclinaţia sufletului, decât la ostenelile trupului”(Sfântul Simeon Noul Teolog).

“Mucenic te face nu numai omorârea, ci şi înclinaţia şi intenţia sufletului. Deseori cununile muceniciei se împletesc pentru bunele intenţii” (Sfântul Ioan Hrisostom).

“Dumnezeu nu caută la mulţimea nevoinţelor noastre. El cercetează scopul şi intenţia cu care le facem şi în mod respectiv îşi revarsă harul Său” (Stareţul Iosif Isihastul).

“Nu contează cât posteşti. Importantă este intenţia cu care posteşti şi spre care nazuieşti. Dumnezeu nu caută la ceea ce facem, ci cum şi pentru ce facem”(Stareţul Paisie Atonitul).

Şi totuşi, omul este înclinat să greşească chiar şi atunci când are intenţii bune şi urmăreşte scopuri nobile. Auto înşelarea vine atunci când intenţia bună se zideşte pe încrederea în sine şi este otrăvită de veninul mândriei. Despre aceasta avem intenţia să preîntâmpinăm cititorul care face cunoştinţă cu lucrarea Episcopului Antonie. Se ştie că nu întotdeauna caracterul neîncetat, sau automişcător al rugăciunii lui Iisus, serveşte drept indiciu al rugăciunii harismatice. Posibil, această înşelare este specifică perioadei apostatice în care trăim, când chiar şi aerul pe care îl respirăm este infectat de mândrie şi de bacilii egoismului monstruos. Mulţi dintre nevoitorii contemporani, sub influenţa duhului înşelător al autoînălţării, confundă mijloacele de atingere a scopului, cu însăşi scopul, care constă în curăţirea sufletului. Unii dintre ei, abia ieşiţi dintr-o atmosferă de viaţă ocultă şi păgână, prin chemarea deasă a Numelui Domnului Iisus dobândesc chiar de la începutul vieţii lor duhovniceşti rugăciunea neîntreruptă. Fiind absolut necurăţaţi şi supuşi multor patimi, ei se cred stăpâni ai rugăciunii harice. În această situaţie, rezultatul este tragic: unii părăsesc în totalitate rugăciunea, alţii ajung la psihiatrie, fiind înşelaţi de ”sfinţenia” lor imaginară. Ni s-a întâmplat să întâlnim în Caucaz nevoitori care se ocupau câte zece ani în şir cu rugăciunea lui Iisus. Un fapt banal este şi acesta: unul dintre ei, chiar din pragul chiliei sale, ne-a declarat că dânsul este deţinătorul rugăciunii harice a lui Iisus. Desigur, un astfel de început de cunoştinţă nu ne oferă posibilitatea aflării în persoana unui asemenea nevoitor un surplus de smerenie şi modestie, atât de specifice adevăratului deţinător al rugăciunii harice. Un alt sihastru din Caucaz, care se dădea drept deţinător al rugăciunii mişcătoare, ajungând duhovnic într-o mănăstire din Rusia, recomanda fraţilor începători, să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus la miezul nopţii, prin care fapt şi-a descoperit o lipsă totală de dreaptă socoteală, atât de necesară în lucrarea lăuntrică.

Cercetările noastre ne oferă posibilitatea să conchidem următoarele: în unele condiţii favorabile, în inima nevoitorului se poate naşte rugăciunea de sine mişcătoare, dar care nicidecum nu trebuie considerată drept rugăciune harică. Această stare este doar o fază a rugăciunii. Se poate întâmpla ca nevoitorul să rămână în această fază pentru toată viaţa. Păgubitor însă, este a crede că aceasta este rugăciunea harică, înşelare care vine de la draci şi de la încrederea în sine. Sfârşitul acestora este vrednic de compătimire. Iată de ce intenţionăm să prevenim pe cei începători să se păzească de acest pericol.

(Vlădica Antonie Mărturisitorul,  Calea rugăciunii lăuntrice- manualul isihiei, Editura Egumenita, p.132-134)