Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Vine ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu. Și acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. Iar acestea vi le-am spus ca să vă aduceți aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus. Și acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis și nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu; căci, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi. Și El, venind, va vădi lumea de păcat și de dreptate și de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu și nu Mă veți mai vedea; și de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul. (Ioan 16, 2-13)

Violența în numele lui Dumnezeu și a dreptății Lui, schimonosite de mintea unora, este o ispită repetitivă. Desigur, nimeni nu poate crede că o asemenea deviație poate fi propovăduită direct, deodată, fără o pregătire prealabilă, așa încât această viziune deformată să poată părea în ochii oamenilor tocmai „dreptatea” însăși. 

În Evanghelia zilei de marți dinainte de Rusalii, care este un fragment din cuvântarea de la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos le arată ucenicilor că vor suferi prigoane cauzate de misiunea lor de propovăduire. Prigoanele nu sunt pur și simplu din invidie, din ură a celor care cred altfel. Ele pot fi argumentate moral și religios. Prigonitorii spun că, făcând așa, prigonind, ba chiar alungând, bătând și ajungând până la ucidere, de fapt aduc slavă lui Dumnezeu, protejând puritatea credinței. Iar această stare nu a întârziat să apară, atât în vremea împăraților romani, care se puteau lăuda cu orice, dar nu cu puritatea religiei și a moralei, dar și mai târziu, prin țări și stăpânii unde misionarii creștini au început să propovăduiască legea iertării și a iubirii aproapelui. 

Există numeroase exemple în Vechiul Testament care arată că deseori dreptatea s-a făcut cu sabia, deși se pornea de la argumentul credinței. Aceste exemple nu trebuie neapărat judecate, condamnate și aruncate la coșul de gunoi al istoriei. Mai degrabă ar trebui să ne punem întrebări despre motivul pentru care s-au petrecut asemenea lucruri de neconceput astăzi și să tragem învățăminte pentru ca ele să nu se repete. Un singur exemplu ar fi suficient: capitolul al 8-lea din cartea Judecătorilor, în care se istorisește despre trecerea prin foc și sabie a locuitorilor cetății canaanite. Prin ochii cititorului umanist, ceea ce au făcut israeliții, cucerind cetatea și necruțând pe nimeni, este o barbarie. Nici vorbă să o putem numi altcumva, însă aceasta se petrecea pornind de la un argument valabil la acea vreme: israeliților le era interzisă amestecarea cu popoarele din Canaanul cucerit pentru a nu moșteni de la ei idolatria și alte păcate. Comportamentul de aici al poporului ales nu trebuie lăudat, însă nici condamnarea postumă nu ajută la nimic. Mai degrabă ar fi de învățat că atunci când ne aflăm în mijlocul altui popor decât al nostru, e bine să preluăm obiceiurile bune și să evităm toate cele care contravin învățăturii duhovnicești primite din moși-strămoși, la rândul lor moștenite din propovăduirea Apostolilor de la Domnul. Exemplele ar putea continua, dar evocarea lor ca să se aducă acuze unuia sau altuia nu aduce de-adevăratelea un câștig moralei sau dreptății, așa cum afirmă unii care azi se văd pe sine apostoli ai corectitudinii. Ele pot fi citite în aceeași cheie, încercând să înțelegem cauzele unor așa erori, pentru a nu fi repetate.

Este de remarcat că Iisus nu insistă asupra acestei idei de prigoană ideologică. El preferă să îi consoleze pe ucenicii ce urmau să fie lăsați „orfani”, aceste cuvinte fiind mai de ajutor decât predicțiile sumbre. De aceea le vorbește despre Mângâietorul, Duhul Sfânt Care le va fi trimis spre întărire și spre edificarea credinței. Activitatea Duhului Sfânt în Biserică și în lume este expusă de Domnul astfel: „și El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”. Imediat după acest cuvânt, Mântuitorul dorește să explice cum anume Duhul va limpezi lucrurile în lume: El va arăta lumii păcatul „pentru că ei nu cred în Mine”. Aceasta înseamnă că păcatul în sine nu e neapărat încălcarea unei legi dintr-o listă, aidoma celei din îndrumarele de spovedanie. Părintele Dumitru Stăniloae explica păcatul ca atitudinea omului de a întoarce spatele lui Dumnezeu, de a-L nega. Atunci când facem păcatul, mai ales în cunoștință de cauză, ne-am dori ca în acel moment să nu existe Dumnezeu și nici dreptatea Lui. E ca și cum L-am omorî pentru o clipită. De aceea, Duhul Sfânt face limpede în lume, sau cel puțin înaintea ochilor celor care caută cu adevărat dreptatea, ce este bine și ce este rău, ce e păcatul și ce nu. Iar păcatul este necredința în Dumnezeu. 

În continuare, Hristos adaugă că Duhul va limpezi în lume noțiunea de dreptate, „pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea”. Legea dreptății este legea pe care omul o impune ca și cum în acel moment Dumnezeu nu e de față. Dacă omul crede cu adevărat că Dumnezeu este prezent în fiecare moment al vieții lui și că vede tot, nimic nerămânând ascuns Lui, atunci nu ar fi nevoie de lege. Dumnezeu chiar e pretutindeni și mereu cu noi. Însă în lipsa credinței noastre a apărut legea dreptății, prin care se restabilește corectitudinea, cel puțin la nivel uman. În sfârșit, încheie Domnul: Sfântul Duh vădește lumea de judecată, „pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat”. Evident, „stăpânitorul” numit aici este diavolul. Nu se spune că „va fi judecat” la sfârșitul lumii, ci că deja a fost judecat. Răul e judecat de însăși absența binelui din el. Nu e nevoie ca cineva să aștepte satisfacția venirii verdictului care readuce dreptatea. Răul e judecat atunci când se comite, iar efectul judecății va veni la vremea când Dumnezeu va voi. 

Mai este de adăugat, referitor la venirea Duhului Sfânt, faptul că El nu aduce cu Sine vreo învățătură nouă, ceva inedit. Dumnezeu nu are nevoie de originalitate cu orice preț. Duhul împărtășește cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă vine cu puterea cuvântului lui Dumnezeu. Vestirea Lui este spre plinirea Evangheliei, nu spre adăugarea a ceva nou.