Suntem mândri. Când nu ni se acordă atenţia pe care o aşteptam şi suntem trecuţi cu vederea, iar noi ne indignăm în sufletul nostru, arătăm atunci mândrie. Când însetăm să auzim ceva bun despre vreo oarecare faptă a noastră ori de vreo oarecare însuşire a noastră, iarăşi suntem conduşi de mândrie.

Când Domnul ne smereşte prin unele necazuri abătute asupra noastră, iar noi suntem nemulţumitori de cele hărăzite şi cârtim împotriva lui Dumnezeu, din nou suntem cuprinşi de mândrie, deoarece ne socotim vrednici de o stare mai bună. Şi fiind atât de mândri şi având vedenii, cum putem sa ne închipuim că acestea sunt de la Dumnezeu? Cine judecă cinstit va recunoaşte că noi suntem pur şi simplu cuprinşi de slava deşartă, de iubire de sine şi de mândrie. Nicicum nu putem să suportăm să se vorbească rău despre noi, ori, Doamne, fereşte!, pe faţă să fim supăraţi. Dimpotrivă, însetăm după cinstire şi admiraţie.

Întru toate dorim să strălucim: de la toţi aşteptăm stimă şi laudă. Mândria este un resort chiar şi în viaţa noastră „duhovnicească”. Când ne rugăm, postim, dăm milostenie ori vorbim de Dumnezeu, noi dorim să auzim laude despre noi. Prin aceasta demonstrăm că şi faptele noastre cele bune, pe care le săvârşim, sunt dintr-o mândrie, pe care poate nici nu o conştientizăm. Iar faptele bune, fără smerenie, sunt diamante false, nevrednice de Împărăţia Cerurilor. Se povesteşte despre un monah că postea mult şi că peste puterile sale se nevoia, pe când vieţuia el în mijlocul fraţilor din mănăstire. Dar când s-a însingurat în pustie pentru o nevoinţă, chipurile, mai cu osârdie, el a început să slăbească osteneala. Odată l-au cercetat câţiva monahi  şi, observând schimbarea lui, l-au întrebat: „De ce în mănăstire tu posteai într-atâta, iar aici ai lăsat nevoința ta?”. „Datorită faptului că acolo avea cine să mă vadă şi să mă laude pentru osârdia mea, a răspuns el, însă aici nu mai are cine!”.

Nu se întâmplă oare şi cu noi tot astfel? Nu sunt şi pentru noi cel mai adesea mândria, setea de cinste, setea ascunsă de laudă, motorul tainic al virtuţilor noastre?

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Trăire duhovnicească și înșelare, Editura Sophia, p. 48-49)