Un lucru ne împiedică cel mai mult să ne iubim: faptul că în noi înșine găsim unele lucruri respingătoare, lucruri ce nu ne plac și ne provoacă rușine. Dacă dorim să începem să ne iubim ziditor, astfel încât chiar să devenim oameni în adevăratul sens al cuvântului, să ne realizăm potențialul, trebuie să acceptăm, măcar cu titlu provizoriu, tot ceea ce este în noi, totul, până la capăt, fără a alege dacă ne place sau ne atrage.

Într-una din pildele Sale, Hristos le vorbește ucenicilor care credeau că trebuie nimicit răul pentru a rămâne doar binele: în câmp neghina și grâul sunt lăsate să crească împreună până când acestea pot fi deosebite cu ușurință; altfel, dorind să smulgeți neghina, veți smulge și grâul.

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. [...] Omul fricos își va înfățișa bucuros frica sa drept smerenie și blândețe. Nu trebuie în nici un caz să-i permitem una ca asta. Iar când noi înșine vom aluneca spre această tentație de a ne considera lașitatea drept smerenie, iar avariția drept dragoste, e obligatoriu să ne oprim și să ne zicem: Nu te minți! Fii sincer! Ceea ce reprezinți tu este un om adevărat, iar imaginea falsă pe care ai creat-o despre tine este un fals de la cap la coadă, așa ceva nu există; acest om inexistent nu va putea niciodată să devină cineva. Pe când omul care ești tu, care, poate, nu-ți place deloc, se poate schimba spre mai bine.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credință și îndoială, traducere de Mihai Costiș, Editura Cathisma, București, 2007, pp. 63-65)