Grijile financiare nu trebuie transferate asupra copilului. Dacă problema datoriilor, a salariilor, a câştigurilor, e discutată (şi încă aprins, cu îngrijorare) în faţa copilului, nu faceţi decât să-l încărcaţi cu o povară pe care nu o poate duce. Poţi să-i spui „nu cumpărăm acea jucărie pentru că avem de achitat rata la casa în care locuim”, dar să o faci cu seriozitate, cu un glas care nu trădează nici supărarea, nici îngrijorarea.

La urma urmei, nimeni nu e vinovat, nici tu, nici el. E vorba de un mic sacrificiu pe care şi el îl poate face, ca membru al familiei lui. Poţi să adaugi „şi mie mi-ar plăcea o rochie nouă, dar nu mi-o pot permite acum”, ca să înţeleagă că nu e singurul care trebuie să renunţe la plăcerile personale în favoarea bunului colectiv şi că aşa izbândim uneori în viaţă – solidari, prin contribuţia tuturor la efortul colectiv.

Dar dacă spui întruna, de faţă cu el, „vai, nu ştiu cum o s-o scoatem la capăt şi luna aceasta, de unde fac eu rost de bani şi pentru rechizite, şi pentru uniforme etc.” sau dacă-i reproşezi că i-ai plătit nu mai ştiu ce şi aţi rămas fără bani, copilul se va simţi vinovat că el este cauza problemelor tale financiare. Și se va simți ca un spin în ochii tăi, va crede că nu-l mai iubeşti fiindcă suferi din cauza lui. E nedrept să-l faci să creadă aşa ceva. Şi crud! Ştii, vorba aceea, „nu-i scoate ochii”!

(Irina Petrea, Şi tu poţi fi SUPER NANNY. Cum să-ţi creşti bine copilul, Editura Trei, București, 2007, p. 165)