Durerile sunt crucea care arde păcatele pe care noi nu le recunoaștem a fi păcate. Și de aceea trebuie să mulțumim milosârdiei lui Dumnezeu, trimisă nouă prin dureri. Fiecărui creștin îi revine să treacă prin focul păcatelor și e ușor de înțeles aceasta, căci nu există om care să fi trăit și să nu fi greșit. De asemenea, printre urmările păcatelor se află și bolile. Nu mă rog pentru ca durerile să plece, ci pentru ca tu să le prețuiești corect și să le înțelegi.

Comoara trebuie împărțită, dar cu chibzuință, nu oriunde, ci în Biserică, în mâini de nădejde. Nu merită să crezi în născocirile omenești, cum că sănătatea ta este în mâinile lor și că știința și capacitățile lor pot trece peste hotărârea lui Dumnezeu. Chiar tu însuți ai devenit cu timpul mai atent. Și aceasta arată că îngerul tău păzitor este cu tine și te povățuiește la nevoie.

Cea mai grea stare în care poate ajunge un om este cea în care se simte părăsit de Dumnezeu dar, cunoscând neputința noastră și viclenia vrăjmașului în astfel de momente, Domnul nu îngăduie acest rău pentru mult timp. Iar faptul că mândria s-a risipit s-a făcut tot din mila lui Dumnezeu. Ferește-te de tristețe și de deznădejde, căci această vrăjmășie e știută.

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povățuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, București, 2013, pp. 35-36)