Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început că la noi la mănăstire postim luni (dacă-i luni și vreau să postesc, deși la postul de luni sunt puțin elastic, în sensul că, dacă sunt în afară de mănăstire, nu țin neapărat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuși facultativ; la mănăstire, totdeauna postesc lunea), dacă pot să postesc și rânduiala se poate împlini, le spun „uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiți mâncare de post, ca să pot să postesc și luni”.

Dacă nu-i anunț, pot să mănânc și de dulce, nu-i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise și sunt chestiuni cu elasticitate și nu-i nicio greșeală că le spun oamenilor că „azi e post și trebuie să postim”, că nu mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rânduială pe care trebuie s-o-mplinească și ei.

Postul nu trebuie să rămână o faptă izolată, ci postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim și de păcate.

Au venit la mine la spovedit niște femei care au fost pe la Mănăstirea Sihăstria și au primit acolo canon să mănânce lunea, miercurea și vinerea fără ulei, deci post deplin. Lucrul acesta l-au primit pentru că au mâncat de dulce în post, nu știu când. Dar, ce se întamplă: cei care le-au dat canonul ăsta – care poate că stau toată ziua la umbră – poate că n-au săpat niciodată la cucuruz să vadă cum e să sapi fără să mănânci, fără să te hrănești. „Zamă mănânci, zamă poți!”, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ceea ce li s-a spus și, bineînțeles, n-au putut să facă. Și au venit la mine și mi-au zis: „Părinte, ce ne facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condițiile astea!?”. Și bineînțeles că eu am fost mai larg decât cei de la Sihăstria și le-am spus: „Mâncați cum se cade. Mâncați cu ulei, dar mâncați de post, totuși. După aceea vă vine puterea și vă săpați cucuruzul”.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 112-113)