Pe 1 iunie, de ziua copilului, centrul Iaşului a fost traversat de o mare de oameni, în care se regăseau absolut toate vârstele, de la bebeluşi purtaţi de părinţii lor până la venerabili bunici (o galerie foto edificatoare găsiţi pe doxologia.ro). Cele mai pesimiste estimări arătau că sunt prezenţi 6.000-6.500 de persoane, cele mai optimiste arătau că s-a trecut de 10.000 (cert este că atunci când ultimii "mărşăluitori" treceau de clădirea Universităţii din Copou, primii se apropiau deja de Catedrala mitropolitană, coloana trecând prin Piaţa Unirii). Organizat de Asociaţia "Familia Tradiţională", ideea marşului a fost de a reuni pe toţi cei care cred, în continuare, că familia este o instituţie sacră, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Deşi această acţiune poate fi considerată şi ca o reacţie la legiferarea "căsătoriilor" dintre homosexuali - cum se întâmplă în unele ţări occidentale şi cum se doreşte a se impune, forţat, şi în România -, totuşi participanţii, prin mesajele afişate sau comunicate verbal, nu au făcut nici un fel de referire directă la această problematică. Au fost doar mesaje pozitive, de sprijinire a valorilor tradiţionale şi de afirmare a dreptului la viaţă a copiilor încă de la concepţie. Remarcabil a fost şi faptul că Marşul Familiei a reunit atât un număr consistent de credincioşi din parohiile ortodoxe, cât şi, din câte am sesizat, persoane de confesiune romano-catolică sau (neo)protestantă. Aşadar, toate ingredientele unei ştiri importante pentru orice instituţie de presă care se respectă. Rezultatul? Cu excepţia a vreo trei palide reflectări în mass-media, în care s-au vehiculat cifre de până la de zece ori mai mici decât cele mai pesimiste estimări ale prezenţei, toată lumea a tăcut. Întâmplare? Da' de unde...

Pentru mine acesta a fost cel mai elocvent exemplu al ultimilor ani că nu se mai poate vorbi decât la modul declarativ şi, în cel mai bun caz, punctual despre profesionalismul presei. La cât de greu se adună astăzi în stradă chiar şi o sută de oameni, a aduna mii de persoane la un loc ar trebui să fie subiect de "prime time" şi "news alert", ca să ne alintăm englezeşte. De câte ori nu am asistat la ore în şir de transmisie în direct a manifestărilor unor grupuri de demonstranţi ce încăpeau lejer în două autobuze (or, la Marşul Familiei de la Iaşi au venit, numai din afara urbei, 12 autocare şi zeci de maşini). Dar dacă nu am strigat împotriva primarului sau a preşedintelui sau a primului-ministru, dacă nu venim în întâmpinarea intereselor vreunui patron de presă, dacă nu defilăm în pas de dans crăcănat, dar pe o coregrafie născocită în laboratoarele "corectitudinii politice", atunci nu existăm! Mai poţi vorbi despre presă, în genere, ca despre "câinele de pază al democraţiei", când poporul (demos) arată că nu doarme, că e conştient că are o putere (kratos) pe care şi-o manifestă în mod paşnic, în timp ce jurnalistul nostru fuge repede din stradă în cuşca stăpânului, să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească despre ceea ce este dator a comunica? Sau este, cum se insinuează prin unele medii online, acest fost fioros "câine de pază" doar un chihuahuauşor de purtat în poşetuţa vreunei "scoicuţecârnăcior"? Probabil ca lucrurile să arate şi în felul acesta. Dar eu aş căuta explicaţia în altă parte.

Mai degrabă cred că mass-media a fost luată prin surprindere (deși, asta e cam cum sunt autorităţile surprinse când vine iarna). Cel mai probabil, oamenii de presă se aşteptau ca o acţiune iniţiată de un ONG înfiinţat recent, chiar şi dacă are parteneriate cu instituţii respectabile şi cu multă  notorietate, să nu scoată în stradă decât doi-trei pensionari nostalgici. Adevărul este că şi eu am asistat uimit cum treceau pe lângă mine şiruri interminabile de familii. E greu de crezut că în Iaşi mai poate ieşi atâta lume în stradă şi nu pentru a protesta, nu din revoltă sau de foame, ci pentru a-şi arăta chipurile frumoase de mame, taţi, copii sau bunici. Fiind prea obişnuit să se vorbească doar despre "minorităţi sexuale", "căsătorii" homosexuale şi, mai nou, poligamie ("bărbat căsătorit cu mai multe femei"), poliandrie ("femeie căsătorită cu mai mulţi bărbaţi") sau chiar poliamorie ("femei şi bărbaţi trăind, ca parteneri sexuali, împreună"), sigur că te uimeşte să vezi că, dincolo de ecranul lustruit de barba unei "păsări Phoenix", mai există o lume pe care o credeai pierdută prin curtea bunicilor de la ţară! Să vezi o mamă care îşi ţine cu duioşie la piept pruncul, sprijinindu-şi capul pe umărul soţului, pare o imagine de arhivă, încât nu te poţi hotărî dacă asta este o ştire de actualitate sau doar subiect de documentar din suita "Lumi pierdute". Iar când vezi un băiat ţinând, cu sfiiciune, o fată de mână, evident că nu-ţi zguduie retina precum pupatul a două bărbi la Gay Fest. Altfel spus, asta nu poate fi, deocamdată, o ştire pentru presa noastră atât de intoxicată! Ea are o reacție aidoma celei pe care am văzut-o la un copil care, după ce a mâncat doar pui "de galantar" și iaurt sintetic, refuză o friptură din pasăre de țară și un lapte acru (chișleag, cum i spuneam în copilărie) de la bunica. Pur și simplu nu știe ce este bun și refuză organic gustul mâncării naturale, sănătoase.

Aşa mândri sunt bucureştenii?

Apropo de Gay Fest... Aflăm, cu stupoare - din presă, de unde altundeva, din mai toată presa! - că anuala - acuş vor zice că "tradiţionala" - defilare veselă a celor ce se autoprescurtează LGBT, se va desfăşura cu pompoasa titulatură de "Bucharest Pride". Asta să fie mândria Bucureştiului, exhibarea unor comportamente sexuale deviante? Să deducem, de aici, că toţi sau majoritatea cetăţenilor capitalei sunt mândri de astfel de opţiuni? Clar, nu. Atunci înseamnă că asistăm la o escaladare fără precedent a ceea ce părea o glumă, la început, anume dictatura minorităţilor. Orice persoană are dreptul la a fi protejată, indiferent de poziţie, rasă, orientare etc. Creştinismul a valorizat dintotdeauna persoana şi a avut o grijă specială pentru omul păcătos - a se vedea pildaoii pierdute, în căutarea căreia se pleacă, lăsând acasă pe celelalte 99 de oi cuminţi (Luca 15, 4-7). Chiar şi pierdută, pentru un păstor tot oaia sa rămâne. Chiar şi dacă ar fi în păcate grele, un suflet de om rămâne un suflet de om! Dar şi păcatul se cheamă tot păcat, indiferent cine ar decreta altfel.

Revenind... De ce este nevoie de un Marş al Familiei? Reacţia (sau, mai degrabă, lipsa de reacţie a) presei este cea mai bună dovadă că acest marş trebuie reluat periodic. Dacă pe un canal TV se ţine, de dimineaţă până seara, acelaşi discurs împotriva unei autorităţi, telespectatorul chiar ajunge să creadă în ceea ce se spune (ca să nu mai vorbim de cei din platoul de emisie). Tot aşa, dacă în societate se vor auzi doar vocile celor care contestă valori tradiţionale, iar urechile le vor fi înfundate cu discursuri anticreştine sau anticlericale, dacă se va promova insistent concupiscenţa, perversiunea sau anormalul drept firesc, tendinţa este de a crede că e un lucru unanim acceptat şi că, de fapt, asta este realitatea! E ca atunci când stai, ore în șir, cu ochii doar în televizorul de la care afli, la un moment dat, că afară plouă şi nu te mai oboseşti să te ridici din fotoliu să arunci o privire pe geam, să vezi cum e, de fapt, vremea. Spaţiul mediatic trebuie să fie şi o reflectare a ceea ce se întâmplă în mod real în societate, iar pentru aceasta presa are nevoie de ajutorul majorităţii. Sigur că vor fi existând şi interese obscure ale patronatului, care pe unii îi vor împiedica să transmită astfel de informaţii sau îi vor determina să o facă timid şi sporadic. Dar o ştire rămâne, până la urmă, o ştire, şi concurenţa te va obliga, finalmente să o difuzezi. Aşa încât, dacă nu vor sau nu pot încă să ne ia în seamă, atunci am să propun, în nume personal, celor de la Familia Tradiţională (sau altor entităţi din societatea civilă) să facem mai des câte un Marş al Familiei, în care să promovăm, paşnic şi cu bună dispoziţie, tot ceea este frumos, tradiţional, autentic şi valoros în societatea românească. Am fi din ce în ce mai mulţi în stradă, ar deveni un fenomen imposibil de ignorat. Vorba - parafrazată - a unui slogan: nu pot ei ignora cât putem noi manifesta!