Începutul Postului Nașterii Domnului. Nu se potrivește Evanghelie mai lucidă unui început. Ne spune direct și fără scrupule false pentru ce anume S-a întrupat Domnul Hristos. Pentru ca oamenii să nu treacă unii pe lângă alții. Pentru ca să învețe în ce mod anume se pot iubi dincolo de definirile și referirile rigide ale unui teribilism funcționăresc, fie el și funcționărism religios. Modul în care reacționează samarineanul din Evanghelie este ceea ce ne cere Hristos. În libertatea unei respingeri de sistem omul devine liber să facă plinul de gesturi umane. Și prin asta rămâne în istorie și dincolo de ea. 

Povestea pare simplă, dar nu este deloc. Preotul și levitul nu se reprezintă pe ei. Ci o cotă de tradiție care trăda credința în favoarea ritualismului. Unul cobora și altul urca spre Ierusalim. Ori spre Ierihon. Locuri ale împlinirii Legământului lui Dumnezeu. Ierihonului Domnul îi dărâmase zidurile. Ierusalimului îi zidise zidurile Templului. Era drumul ce lega Iordanul de Muntele Sionului. Și calea pe care coborâseră profeții. Undeva, în dreptul Betaniei, mai la sud, drumul se rupea în două. Când veneai dinspre Capernaum ori din Galileea Neamurilor, trebuia să alegi. Spre Ierusalim ori spre Ierihon. Drumul spre Ierihon era zvântat de călătorii ce se grăbeau să facă afaceri. Cel spre Ierusalim, de pelerini. Și unii, și alții, erau în grija Domnului. Căderea sub mâna tâlharilor pe drumul spre Ierihon era foarte posibilă. Omul nu rămăsese nici în grupul său și nici în caravană – după bunul obicei al vremii. E victimă pentru că e singur. Samarineanul nu ține cont decât de nevoia lui. Nici o îngrădire și nici o temă de la templu. El cu propria conștiință. Iar conștiința sa îi dictează acțiune. Dinamism. Curaj și determinare. Mereu Hristos ne învață că omul când este legat de Dumnezeu nu se teme de nimic și oricât ar investi în salvarea aproapelui primește înmiit. E drept că uneori jignire și lovituri în suflet, mai întâi. 

Samarineanul devine efigie iubirii aproapelui care nu are chip. Zdrobit și umilit, dărâmat asemenea zidurilor cetății spre care ducea drumul. Lovit de tâlharii ce-i doreau puținul. Aruncat abia viu în colbul ce ar fi trebuit să-i înspăimânte și mai tare pe trecători. Cei doi – preotul și levitul – știu că nu-i vede nimeni dar ei cred că dacă Dumnezeu s-ar uita la ei, ar fi vinovați de necurățire. Samarineanul știe că Dumnezeu îl vede și știe că lui Dumnezeu îi plac oamenii de omenie. Aici e cheia plasării poveștii acesteia îndată după trimiterea Apostolilor, săturarea celor cinci mii de oameni, după vestirea patimilor Sale. Mai ales după Schimbarea sa la Față. Le cere să înțeleagă Cine este. Altfel, ce rost ar fi avut vestirea lor? Vestirea necunoscutului naște doar frică și necunoștință. Ori El nu șoptește adevăruri pentru urechi dedate misticismelor ieftine. Ci adevăruri pentru inimi puternice. Inimi de Samarinean. Inimi care nu se tem nici de tâlhari și nici de moarte. Și nici de Dumnezeu, pe care Îl iubesc!