Când Logosul Cel veșnic în lume S-a-ntrupat,
S-a redeschis și ușa prezentului cel veșnic,
Pământul și toți aștrii din nou s-au luminat,
Odată ce lumina e pusă iar în sfeșnic.

Tot omul ce se naște, se naște în lumină,
Hristos creând fundalul unei noi creații,
Dar totul și toate, când timpul va să vină,
Și cerul și pământul vor fi pe noi fundații.

Icoana judecății pe toți ne copleșește,
Că ea va fi-nceputul vieții de apoi,
Dar neștiind nici ziua, nici ceasul când sosește
O frică nefirească se zămislește-n noi.

Când Fiul va apare în slava de lumină,
Se va plini întregul tridimensional,
Angelicul, umanul și firea cea divină
Vor umple întreg spațiul existențial.

Atunci, Judecătorul cel blând și nemitarnic,
Va separa pe oameni, după gândirea Sa.
Și, plin tot de iubire, cu glas frumos și pașnic,
Va pronunța chemarea duios, zicând așa:

„Voi, cei buni, curați și vrednici, cinstitori de Dumnezeu,
Veniți..., primiți moștenirea lăsată de Tatăl Meu!
Căci în lumea efemeră în care M-am micșorat,
Când n-am avut de mâncare, din iubire, voi Mi-ați dat.

Iar când setea și arșița în pustiu Mă toropeau,
Ați scos apă din fântână din care Mi-ați dat să beau.
Precum știți, în lumea voastră, am fost străin pe pământ,
Dar Mi-ați dat, pentru trei zile, un locușor de mormânt.

Însă, după înviere, M-ați primit cu bucurie
Și, intrând în casa voastră, am săvârșit liturghie.
Eu fiind străin în lume, oamenii M-au dezbrăcat.
Pân' și singura cămașă și aceea Mi-au luat.

Însă voi, văzându-Mi trupul gol și fără de veșminte,
Mi-ați dat cu bunăvoință cea mai scumpă-mbrăcăminte.
Când zăceam bolnav și singur, într-un hal fără de hal,
Ați venit în graba mare și M-ați dus la un spital.

Iar când oamenii, din ură, M-au trimis la închisoare,
M-ați cercetat cu iubire, aducându-Mi de mâncare.
Și-n orice necaz al vieții, care, ca om, l-am avut,
Ați fost alături de Mine și ușor l-am petrecut.”

„Bine, Doamne”, vor răspunde cei ce stau la dreapta Sa,
„Noi nu ne amintim ziua când am fost în preajma Ta.
Când ai fost flămând, tu, oare, și noi ți-am dat să mănânci?
Sau când te-am primit în casă și ți-am dat pat să te culci?

Când noi am scos din fântână apă rece ca să bei,
Ca să-ți potolești năduful,Tu și ucenicii Tăi!?
Nu te-am văzut niciodată în veșminte ponosite
Să îți fi dat, din iubire, încălțări și-mbrăcăminte?

Tu, spui c-ai fost bolnav foarte, în azil sau în spital,
Iară noi am fost cei care ți-am dat sprijin medical!?
Noi nu știm că ura lumii te-ar fi pus în închisoare
Și, noi, din prietenie, ți-am fi adus de mâncare!”

„Da, așa e, dragi prieteni, Eu am fost puțin cu voi,
Nu voi mi-ați dat de mâncare, nici nu m-ați scos din nevoi!
Dar de fiecare dată când vreun om ați ajutat,
Gestul făcut din iubire către Mine s-a-ndreptat.”

A iubi și-a fi prieten par a fi virtuți banale,
Însă, la Tatăl din Ceruri, devin existențiale.
A ajuta pe oricine, fără nicio părtinire,
Înseamnă să vezi în oameni chipul lui Hristos-Iubire.

Orice faptă din iubire față de semenul tău
Este mâna prelungită a Bunului Dumnezeu.
Toate se vor da pe față la judecata iubirii,
Când Hristos își scaldă chipul în slava dumnezeirii.

Deci, Domnul, pe cei din dreapta, îi va binecuvânta,
Iar pe cei care sunt capre spune că-i va blestema.
Căci aceștia din urmă, n-au putut sau n-au voit
Să descopere în semeni chipul Lui înveșnicit.

Dumnezeu, în marea-I milă, voiește ca să plinească,
După dreaptă judecată, viața cea dumnezeiască.
De ce oare, El, Iubirea, pe cei din stânga blestemă
Și le dă pe veșnicie tenebroasă anatemă?

El, care este Lumină, Frumusețe și Iubire,
Oare își condamnă chipul la veșnică osândire?
Că nu ai dat de mâncare celui ce a flămânzit
Să fii condamnat la moarte, pe vecie osândit?!

Că n-ai dat un strop de apă la vreun seamăn însetat;
Că n-ai cercetat bolnavi, pe cei goi n-ai îmbrăcat;
Pe străini, bătuți de soartă, în casă nu i-ai primit,
Iar la cel din închisoare niciodată n-ai venit!!

Dumnezeu este Iubire și Iubirea-i Dumnezeu!
În Sinea Lui nu există nici o fărâmă de rău.
La judecată El așază întru iubirea Lui toate,
Dar fiecare alege locul său, după dreptate.

Așezarea în iubire, nu înseamnă condamnare,
Evanghelia ne face doar o simplă precizare:
Oile vor fi de-a dreapta, iar caprele-n stânga Sa
A așeza nu înseamnă a urî, a condamna.

Răul, în fapt, nu există, căci el e nonexistență.
Dumnezeu nu-l definește, nici măcar ca și potență.
Îns-atunci, la judecată, tu, cel veșnic osândit,
Îți vei da desigur seama ce iubire-ai risipit!

Morala parabolei:

Judecata cea de obște nu e simplă teorie,
Ea precede începutul veacului ce va să fie.
Iadul este neputința veșnică de a iubi,
Iară paradisul veșnic, fericirea de-a mai fi.

Meditație lirică la pericopa evanghelică din Duminica Înfricoșatoarei Judecăți