Creștinii din Corint erau ca niște copilași dintr-un orfelinat vizitat de adulți care veneau să le spună povești. Iar orfanii, dacă adultul care îi vizitează le vorbește cu pasiune, cred că acel om a venit să-i înfieze. Deși, de fapt, pasiunea cu care li se vorbește e legată de povestea rostită, nu de ei... Dar, după ce îi ascultau cu atenție și îi priveau îndelung, se apropiau, iar dacă nu erau respinși, li se urcau în brațe socotindu-i părinții lor... 

Dar în realitate acești copii nu erau orfani. Și nu locuiau într-un orfelinat. Erau în casa tatălui lor. Care, momentan, era plecat de acasă. Plecat să-i găsească și să-i aducă pe frățiorii și surorile lor din orfelinatul de suflete care este această lume...

De ce pruncii duhovnicești din Corint pierduseră simțul filiației? De ce uitaseră că au un părinte care îi născuse în familia lui Dumnezeu?

Pentru că erau aduși în această familie de puțină vreme. Cea mai mare parte din viața lor și-o petrecuseră ca orfani. Aveau încă traumele și obișnuințele din orfelinat. Mentalitatea lor de orfani era încă foarte vie în ei. Aveau încă pripeala de a se lipi și de a cere iubire părintească de la orice adult intrat în casa lor. Cu excesele celor crescuți fără iubire. Deși acești adulți erau doar niște învățători, copiii se lipeau de ei cu setea lor de dragoste paternă. Dar prin asta nu se nășteau familii, ci partide, al căror criteriu de coagulare nu era dragostea, ci talentul acelui adult de a-i face să simtă mai deștepți decât ceilalți copii....                                      

Pentru că pur și simplu nu erau părinții lor. Nu ei îi născuseră prin Evanghelie în familia lui Dumnezeu. Deși toți le vorbeau despre Evanghelie. Dar ca niște unchi care îi inițiază în istoria și regulile de conduită ale familiei lor, nu ca un părinte care vrea să-i învețe însăși iubirea din care s-au născut...

Această iubire, după care tânjeau fără să știe cine le-o poate oferi și fără de care deviau erotic până la incest sau moral până la procese penale, nu o avea pentru ei decât Apostolul Pavel. Căci pentru ei, lui îi fusese dată...

Priviți cu adâncul inimii în textul Apostolului acestei zile de odihnă, odihnă posibilă doar în iubire (I Corinteni 4, 9-16). Priviți în adâncul inimii de părinte a Apostolului Pavel, căci în scrisoarea lui, ca în orice scrisoare de dragoste rănită, adâncul pe adânc cheamă (Psalmi 41, 9). Apoi, citiți, fragmente măcar, din epistolele celorlalți apostoli. Nu veți găsi la ei glasul lui Pavel din Tars, duioșia cu care le vorbește el pruncilor săi duhovnicești. Chiar și atunci când îi mustră, parcă vedem în cuvintele lui o asprime în ochii căreia tremură lacrimile...

Dacă vă place IMNUL IUBIRII DUMNEZEIEȘTI, cum a fost numit de teologi, pe care îl găsiți în aceeași epistolă către Corinteni din care este și fragmentul de azi (I Corinteni, 13), veți vedea că iubirea care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă și nu cade niciodată este chiar cea cu care Domnul Iisus învinsese moartea pe Cruce, îl așteptase Tatăl din parabolă pe fiul său risipitor, și le vorbea, acum, Apostolul Pavel, corintenilor. 

Începutul IMNULUI enumeră calitățile pe care le aveau și ceilalți apostoli, ca unchi duhovnicești ai pruncilor din Corint, clamate după gradul de fascinație care îl exercitau asupra lor: vorbirea în limbi, darul proorociei, știința, credința, capacitatea de sacrificiu deplin pentru Evanghelie... Dar, mai presus de toate (cum avea să spună unchiul lor, Apostolul Petru), stă singura virtute care poate naște, care poate da viață: iubirea.

Toate celelalte virtuți pot contribui la creșterea și formarea copiilor duhovnicești. De aceea Apostolul Pavel le scrie pruncilor săi din Corint: puteți avea oricâți învățători, dar părinte vă poate fi doar unul: cel care v-a născut prin Evanghelie. Căci toți învățătorii vă spun Evanghelia ca o lecție, numai eu, Pavel, v-o pot dărui ca dragoste...

***

Am scris aceste rânduri cu nădejdea că vă vor prilejui, prin delicatețea darului lui Dumnezeu, o simțire care se pierde accelerat în aceste vremuri de tot mai multă știință și tot mai puțină dragoste: simțirea Bisericii ca împlinire a făgăduinței Domnului nostru Iisus Hristos: „NU VĂ VOI LĂSA ORFANI!” (Ioan 14, 18) Și poate, dacă Domnul vrea, ceva mai mult: o simțire a iubirii care ne-a făcut această promisiune...

Căci fără cei care ne pot naște, prin Evanghelie, întru iubirea lui Hristos, rămânem doar cu învățătorii... Și oricâte ne-ar învăța aceștia, inimile ne rămân analfabete...