Dacă susțineți că aveți credință-n Dumnezeu, dar vă împiedicați iarăși în beznă din pricina tristeții, atunci credința voastră este puțină.

Necredința voastră se vădește prin felul în care credeți, anume că Domnul casei ori nu poate, ori nu știe, ori nu vrea să Se îngrijească de casa Sa și lasă grija casei Lui pe seama slugilor. Cum vor putea salva slugile casa, în ce chip, dacă nu o poate salva Domnul Însuși?

Poate vreți să mă corectați și ziceți: copiii, nu slugile. Însă, cu adevărat copii sunt doar cei care își lasă toate tristețile lor, toată voia lor, toate gândurile lor, întreaga lor inimă în grija Tatălui și se fac ascultători voii Lui, fără îndoială. Toți ceilalți sunt slugi, fără urme de înțelepciune; căci nu se poate numi înțelept cel care nu simte prezența Tatălui Ceresc. Toți cei care nu se supun voii Domnului rămân în întuneric și sunt plini de tristețe.

Credința este o mână răcoroasă și alinătoare întinsă celor ce zac în iad. Toate celelalte, în afara acestei mâini, constituie focul stigmatizator. Oamenii fără minte, încărcându-se cu întristări, nu fac altceva decât să toarne fier topit peste plumbul topit. Focul însă nu se stinge tot cu foc. Pentru că întristările sunt ca și cum ai arde pe metal topit. Numai credința poate stinge acest foc.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 195)