Am auzit susurul unui pârâu de lacrimi cu care oamenii se laudă ca şi cu un fel de înţelepciune. Dar i-am cunoscut din făptuirile lor: păcatul, răutatea şi moartea. Şi am înţeles de aici că, dacă deşteptăciunea lor este născocirea şi zămislirea păcatului, a ră­utăţii şi morţii, aceasta nu este un dar, ci un blestem, înţelepciunea care se hrăneşte şi se exprimă prin pă­cat, prin răutate şi moarte este o pedeapsă dumneze­iască. M-ar ocărî de ar voi să mă numească înţeleaptă, înţeleaptă în înţeles omenesc. Dacă o astfel de înţe­lepciune este singura însuşire a oamenilor, atunci nu numai că mă voi lepăda de ea, dar o voi şi blestema. Dacă raiul şi nemurirea mea ar atârna de ea, aş lepăda în veci şi raiul, şi nemurirea. Înţelepciunea lipsită de bunătate este pedeapsă dumnezeiască. Iar o mare în­ţelepciune lipsită de o mare bunătate este un blestem de nesuferit.

Având înţelepciune, dar lipsindu-i bunătatea şi blândeţea, omul este adevărat diavol. Am ascul­tat ce grăiau îngerii din ceruri, pe când îşi limpezeau aripile în lacrimile mele: diavolul are o mare înţelep­ciune lipsită de bunătate şi iubire. Asemenea lui este şi omul lipsit de bunătate şi iubire. Un om înţelept, lipsit de bunătate şi milostivire, este ca un iad pentru sufletul meu blând, pentru inima mea plină de mâh­nire, pentru ochii mei cei neprihăniţi, pentru făptura mea smerită. O singură dorire are sufletul meu: nici în lumea aceasta, nici în cealaltă lume să nu mai trăiască alături de un om cu minte iscuţită, lipsit de bunătate, blândeţe şi milostivire. Doar astfel voi primi nemuri­rea şi veşnicia. Iar de nu, o, Doamne, dă-mă pieirii şi aruncă-mă în nefiinţă!

(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfântului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp. 156-157)