Monahul Pimen Vlad, cum îi vine bine Părintelui să ne scrie din pustia Athonului, de la Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” a Schitului Lacu, ne bucură – a câta oară – cu o frumoasă pildă de viață: Orfanii sau lacrima din zâmbet (Ed. Evanghelismos, București, 2021, 95 pg.). E o scrisoare de dragoste pentru adevăr, simplitate, pentru cunoașterea curăției lumii. Un soi de raport de caz – cum l-ar numi specialiștii – asupra vieții unor copiii orfani de tată, părăsiți de mamă, dar ocrotiți de o bunică remarcabilă. O profesoară de matematică care se transformă în fermier pentru a crește pruncii. Văzută prin ochii Andreei – sintetizată oarecum în Prefață de Prof. Paul Bălan (pp. 5-10) – povestea este suportabilă, deși nu te lasă indiferent.

Nu-i o carte de lăsat din mână. Nu. Nu doar dimensiunea ei fizică te ajută la aceasta. Ci tonul poveștii, bucuria vieții din mijlocul dramei, din mijlocul morții în cele din urmă. O să citiți cartea și veți descoperi că trecem pe lângă o astfel de icoană de familie pustiită zilnic, rănind și noi cu răutatea starea grea, dureroasă a comunității de îngeri ce-și trăiesc nemurirea în mijlocul nostru. Părintele Pimen reușește să transmită acest mesaj oarecum „subliminal”: deschideți ochii, faceți bucurii! Nu spun că avem de a face cu o scriitură înaltă ori cu o inegalabilă intrigă romanescă. Spun atât: binecuvântat este cel care scrie despre viață așa cum este! Vie, dură, dureroasă. Dar plină de zâmbetul cuminte al lacrimii. O lectură de o seară, dar care hrănește, cred, o viață.

Sursa: tribuna.ro