O maică de la mănăstirea Domnitskaia îşi aminteşte că:

– Atunci când eu eram în lume am fost căsătorită şi aveam soţ şi o fată. Căsătoria mea era legitimă, adică eram cununată la biserică, însă soţul meu era cel mai rău bărbat, era scandalagiu şi beţiv, ne bătea, aveam mari necazuri cu el. Dar iată, într-o zi, am venit în Cernigov, am intrat la Părintele şi, scăldată în lacrimi, i-am spus despre necazul meu, că nimeni nu mă poate ajuta şi nu mai pot să rabd. Stareţul m-a ascultat liniştit până la sfârşit şi, compătimindu-mă cu privirea, mi-a spus că nu are ce să facă, deoarece suntem cununaţi şi trebuie să rabd.

–  Asta ştiu eu bine, i-am răspuns Părintelui, dar nu mai am putere să rabd situaţia.

Atunci, Părintele m-a privit cu compătimire şi mi-a spus:

–  Lasă-l şi vino la mănăstire. Mai bine să piară el singur, iar voi două să vă salvaţi, decât să pieriţi toţi trei.

La care eu aşa am şi făcut.

Ea a fost primită şi găzduită de măicuţa egumenă de la Domnitsk, apoi a fost bucătăreasa Mitropolitului Gurie, iar înainte de moarte a primit schima monahală. Şi s-a făcut ea o soră exemplară, iar fiica sa a murit fecioară credincioasă. Aşa s-a îndeplinit cuvântul Părintelui.

(Sfântul Lavrentie de la Cernigov. Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credinţa strămoşească, 2003, p. 14)