Unii părinţi observă, când copilul este încă în leagăn şi când se măreşte, că acesta se manifestă cu îndârjire, cu împotrivire, agresiv – deci, consemnează existenţa unui egoism feroce şi se năpustesc asupra lui. Fac însă o foarte gravă greşeală. Sigur, aceste manifestări ale copilului sunt amestecate cu egoism, cu alte patimi, dar acest atac frontal pe care-l declanşăm împotriva copilului nu va face nimic altceva decât să stimuleze egoismul acestuia. Este ca şi când ar pune cineva gaz pe un foc pe care vrea să-l stingă. Se stinge focul cu gaz? Dacă aruncăm apă pe foc, există şansa să-l stingem, dar cu gaz în nici un caz. Se năpustesc peste copil și pentru că el este neputincios, pentru că este mic şi nu are posibilitatea să reacţioneze pe măsură, este strivit pur şi simplu, mai ales, psihic, de atacul, uneori sălbatic, al părinţilor și al dascălilor. Copilul nu poate să lase să-i fie desfiinţată existenţa şi de aceea va lua atitudine, va reacţiona în așa fel încât în cele din urmă să-şi salveze existenţa. În felul acesta, copilul poate ajunge la o atitudine slugarnică, în care este inclusă o stare de inferioritate înfricoşătoare, un grav complex de inferioritate. Pot uneori să-i spună: „Asta-i pentru ca să se micşoreze egoismul tău, pentru a lovi în egoismul tău, pentru a fi smerit. ...!”.

Copilul creşte într-un astfel de context, devine adolescent, apoi adult, îşi face propria familie, are copii, merge la duhovnic şi-i mărturiseşte păcatele, iar între altele spune că se află într-un impas şi nu ştie ce se întâmplă cu el şi va auzi de la duhovnic recomandarea: „Trebuie să te smereşti! Ai nevoie să cultivi smerenia!”, răspunde: „Părinte, mai mult să mă smeresc?...”.

Nutreşte conştiinţa şi simţământul că are atâta smerenie încât nu mai încape, deşi nu există nici urmă de adevărată smerenie într-o astfel de atitudine şi stare. Este vorba de un egoism bombardat frontal, care se manifestă acum într-un fel foarte diferit. Se manifestă slugarnic, se manifestă drept complex de inferioritate şi încearcă, în felul acesta, să atragă atenţia celorlalţi, să atragă simpatia şi mila celorlalţi.

În astfel de situaţii nu există nici urmă de smerenie adevărată. Respectivul nu poate însă înţelege acest lucru. De ce? Pentru că din pruncie a fost învăţat că aşa este strivit egoismul şi că atunci când se adună şi se închide în sine, când se anulează pe sine, acest lucru este considerat smerenie. A fost lovit în felul acesta, a trăit şi s-a făcut mare aşa, iar acum trăieşte având în suflet nu smerenia adevărată, ci starea complet contrară, care este egoismul. La alţii, acest egoism se manifestă cu sentimente de inferioritate, de timiditate şi cu neatenţie şi neglijenţă în viaţă.

La alţii, se manifestă prin agresivitate, ca şi când toţi oamenii sunt împotriva lor şi abia aşteaptă să-i facă rău, ca şi când toţi oamenii nu altă treabă decât să fie împotriva lor. Şi sunt pregătiţi pentru o astfel de confruntare. Să nu cumva să-i spuneţi un cuvânt, să nu cumva să ne surprindă vreo privire. Este oricând gata să atace, crezând că are în faţă duşmani care-i vor răul.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – Despre educația copiilor, Editura Bizantină, pp. 95-96)