S-a nimerit ca, în 2007, când se aniversau patru decenii de la această premieră, să ajung în Africa de Sud şi să văd Spitalul Groote Schuur, la care s-a efectuat operaţia sus-amintită. Am fost cuprins de o firească emoţie, la gândul că acolo s-a deschis o nouă eră în chirurgia transplantului.

În 1969, la Houston (SUA), avea loc o altă premieră. Unui pacient i s-a implantat o inimă artificială cu care a trăit trei zile, până când i s-a putut transplanta o inimă naturală. Inima aceasta artificială avea destule neajunsuri şi, din această cauză, echipe din diverse ţări au încercat să o perfecţioneze.

Iată că, după îndelungi cercetări efectuate în laboratoarele Carmat din Vélizy (Franţa), Alain Carpentier, în fruntea unei echipe de treizeci de colaboratori, prezintă o inimă artificială perfecţionată, doar puţin mai mare decât o inimă adevărată.

Pe plan medical, această inimă artificială reprezintă o enormă speranţă pentru mai mult de 100.000 de persoane, care, în întreaga lume, suferă de insuficienţă cardiacă gravă, stadiu în care se impune transplantul, ca singura condiţie de supravieţuire. Din păcate, din cauza lipsei de inimi disponibile, nu se pot efectua mai mult de 6.000 de transplanturi de cord, anual, în lume, de unde necesitatea stringentă de a se realiza o inimă artificială funcţională pentru mai mult timp. Până în prezent inimile artificiale realizate în diverse ţări nu serveau decât pentru asigurarea supravieţuirii pacienţilor pentru câteva zile, până la apariţia unui donator. Dar aceste inimi nu atingeau parametrii necesari unei funcţionări de durată, deoarece necesitau reglări frecvente (în spital), aveau uneori un debit cardiac insuficient sau erau necorespunzătoare fiziologic, determinând formarea de cheaguri de sânge şi accidente vasculare.

Ţinând seama de toate aceste incoveniente, pe care a căutat să le elimine, inima propusă de Alain Carpentier şi echipa sa are următoarele caracteristici:

- proteza este formată din două ventricule artificiale, care se ancorează (prin sutură) la auriculele inimiii pacientului;

- ventriculele sunt puse în funcţie de o pompă hidraulică cu motor electric, imitând funcţia de pompă a muşchiului cardiac;

- fiecare ventricul este alcătuit din două compartimente separate printr-o membrană elastică; o parte vine în contact cu circulaţia sângelui, iar cealaltă este umplută cu un ulei de silicon care conţine pompa. Astfel, când pompa creşte, presiunea uleiului acesta presează membrana şi evacuează sângele din ventricul spre circulaţia generală. Când pompa aspiră uleiul, membrana se curbează în sens invers şi sângele pătrunde în cavitatea ventriculară;

- inima artificială este dotată cu valve sincronizate pentru a respecta circulaţia cardiacă normală;

- pompa funcţionează cu ajutorul unui acumulator, care se conectează la o „priză“ aflată în spatele urechii pacientului. Se apreciază că, în 2012, se va realiza un acumulator de numai 3 Kg, care va asigura o autonomie de 12 ore;

- ventriculele artificiale au fost făcute biocompatibile, prin utilizarea unor materiale cum ar fi pericardul bovin, care căptuşeşte interiorul cavităţilor, venind în contact cu sângele (cu care este compatibil);

- cu ajutorul unui captator de presiune ultraprecis, legat cu un microprocesor, cordul artificial se poate adapta la efort;

- utilizând materiale extrem de rezistente, folosite în industria aeronautică, inima artificială poate funcţiona continuu timp de 5-10 ani;

- prin eforturi de miniaturizare succesive, s-a ajuns ca inima artificială să cântărească 900 g (cu aproximativ 600 g mai mult decât o inimă normală), mult mai puţin decât primele inimi artificiale, care aveau multe kilograme.

După aproape un sfert de secol de perfecţionări succesive şi de testări variate în laborator, această inimă artificială este corespunzătoare din punct de vedere tehnic, urmând a fi transplantată la oameni în următoarele luni.

Aşteptăm, cu emoţie, încredere şi speranţă, rezultatele.