Unul dintre cei mai mari proroci ai Vechiului Testament este Ilie Tezviteanul. Alături de Enoh, este unul dintre cei doi oameni care au fost ridicaţi, încă din timpul vieţii pămînteşti, cu trupul la cer, fără a gusta moartea. Asta nu înseamnă că, pînă la sfîrşitul lumii, lucrurile vor rămîne aşa. Conform Sfintei Scripturi, Ilie şi Enoh vor veni în zilele premergătoare celei de a doua veniri a Mîntuitorului Hristos, vor predica, vor denunţa viclenia Antihristului şi rătăcirea în care mulţi vor cădea, întărind pe cei care vor rămîne statornici în dreapta credinţă. La sfîrşitul perioadei de propovăduire, şi Ilie şi Enoh vor pătimi moarte martirică. Astfel, dacă Sfîntul Ioan Botezătorul a fost Înaintemergătorul primei veniri a Domnului pe pămînt ˗ cea smerită, întru slujirea şi vindecarea omului ˗, Sfîntul Ilie va fi Înaintemergătorul celei de a doua veniri a Sa ˗ cea întru putere şi slavă, cînd va şi judeca lumea. Pentru bisericile care au ca ocrotitor pe Sfîntul Ilie (aşa cum este şi biserica la care slujesc, cunoscută de ieşeni cu numele Talpalari), există, dincolo de harul pe care-l poate revărsa Dumnezeu asupra enoriaşilor sau asupra monahilor ocrotiţi de rugăciunile acestui proroc unic, şi un mic neajuns, o nemîngîiere, dacă-i putem spune aşa. Anume aceea că ei nu pot avea acces la nici un fel de sfinte moaşte (trupul său fiind ridicat la cer) sau relicve sfinte ale acestui sfînt care-i ocroteşte. Pînă şi de la Maica Domnului ne-a rămas binecuvîntatul său brîu spre mîngîierea şi întărirea multora.

Dar acest inconvenient este cu mult depăşit de un aspect asupra căruia reflectăm extrem de rar (sau deloc). Aşa cum aminteam la începutul articolului, Sfîntul Ilie va veni înapoi pe pămînt, înainte de sfîrşitul lumii. El va predica vreme de trei ani şi jumătate înainte de a fi ucis. Nu e deloc greu de imaginat că, în tot acest interval de timp, Sfîntul Ilie ar putea alege să intre în bisericile care îl au drept ocrotitor. Care părinţi, intrînd într-o localitate în care ştiu că se află şi o parte dintre copiii lor, nu ar merge să-i viziteze pe aceştia? Cine ar avea o inimă atît de rece încît să treacă prin acel loc fără ca să-i salute măcar pe cei cărora li se acordă respectul şi cinstea fireşti a se acorda unor părinţi? Aşadar, nu e greu de presupus că şi Sfîntul Ilie, mai ales că va avea misiunea de a predica adevărata credinţă şi pe adevăratul Dumnezeu, va face un astfel de gest, întîlnindu-se cu proprii săi „copii”. Despre momentul în care s-ar putea întîmpla acest lucru, nu ştim nimic precis, întrucît sfîrşitul lumii poate surveni în orice moment, atunci cînd voieşte Dumnezeu. Adică se poate petrece şi peste multe sute de ani, dar şi peste doar cîţiva ani...

Avînd în minte toate aceste consideraţii, ca preot al unei comunităţi care îl are ca ocrotitor pe acest mare proroc al Vechiului Testament (dar şi mucenic al vremurilor de pe urmă), vă mărturisesc că m-am cutremurat, conştientizînd că este perfect posibil următorul scenariu. Să slujesc la sfîntul altar şi, la sfîrşitul slujbei, făcînd apolisul (formula cu care se încheie o slujbă), să pomenesc, cum fac de obicei, şi pe Sfîntul Proroc Ilie Tezviteanul, „ocrotitor al acestui sfînt locaş”. Şi, ridicînd, la urmă, privirea, să constat că în biserică tocmai a intrat acest mare sfînt. Ar urma, după ce mi-ar trece fireasca uimire şi aş lua binecuvîntare, probabil un dialog. Poate că l-aş întreba, atunci, anumite lucruri, poate că doar l-aş ruga să mijlocească înaintea tronului Preasfintei Treimi pentru noi toţi şi, mai ales, pentru comunitatea „talpalarilor”, care îl cinsteşte în mod deosebit, ca pe un ocrotitor şi ca pe un părinte, sau, mai degrabă, poate că nu ar fi nevoie să spun nimic, ci doar să-l privesc şi să-mi las duhul să se bucure de prezenţa sa. Cu siguranţă însă nu voi pregeta să mă folosesc de prezenţa sa pentru a-i cere ajutorul. Dacă se va întîmpla să fie, la acea vreme, secetă, cam cum e şi acum, l-aş implora să deschidă baierele cerului, să trimită ploaie la bună vreme. Dacă vreunei văduve i se va întîmpla să-i moară singurul său fiu, singurul sprijin al bătrîneţilor, precum s-a întîmplat cu văduva din Sarepta Sidonului, aş îndrăzni să-i cer să-i aducă înapoi, prin rugăciunile lui, sufletul acelui copil. Şi multele altele de pe lista „problemelor”, pe care credincioşii mi le vor fi încredinţat în acel moment, aş îndrăzni să i le prezint Sfîntului Ilie...

De la tonomat la persoană

Tot reflectînd asupra acestei (perfect) posibile întîlniri cu Sfîntul Ilie, la un moment dat m-am cutremurat pentru a doua oară, pricepînd un lucru. Anume că modul în care m-aş raporta la dînsul ar fi diferit de modul în care o fac în momentele în care îl întîlnesc, nu în carne şi oase, ci în rugăciune, iar cererea mea ar fi mult mai insistentă şi cu mult mai multă nădejde, avîndu-l în faţa ochilor, decît atunci cînd îi văd chipul din icoană. Firesc, aţi putea comenta, una e să vorbeşti cu cineva la telefon, prin intermediul unei scrisori (fie ea şi electronică) sau pur şi simplu în gînd, şi cu totul altceva este cînd ai în faţă persoana, cînd te afli în imediata ei vecinătate. Numai că, dacă în viaţa de zi cu zi şi în relaţia cu semenii noştri lucrurile ar putea să fie tratate aşa (cînd dialogul, comunicarea cu celălalt nu se face în plan duhovnicesc), în relaţia pe care o stabileşti cu un sfînt în momentele de rugăciune lucrurile nu stau deloc astfel. În momentul în care mă rog unui sfînt (ca să nu mai vorbim de momentele în care mă rog lui Dumnezeu Însuşi), eu nu lansez nişte cuvinte aşa, în eter, precum semnalele radio emise de aparatura cercetătorilor, care speră să primească un răspuns inteligent de la civilizaţii ce se presupune că ar exista prin îndepărtate galaxii. Cînd mă rog, nu doar cu buzele sau cu mintea, ci cu toată fiinţa mea, eu intru în dialog cu persoana căreia îi adresez rugăciunea. Persoana respectivă e, atunci, în faţa mea, lîngă mine, mă ascultă şi îmi răspunde. Sigur, dacă eu transform rugăciunea într-o bolboroseală fără sens sau într-o incantaţie magică, nu pot conştientiza prezenţa acelei persoane. Dar dacă am credinţă şi suficientă stăruinţă, atunci voi simţi cum cade un văl, cel care mă împiedică să percep altceva decît realitatea materială accesibilă ochilor trupeşti, şi am acces, astfel, la adevărata realitate, cea spirituală sau duhovnicească.

Ca atare, n-ar trebui să fie nici o diferenţă între a vorbi cu Sfîntul Ilie faţă către faţă, la venirea sa pe pămînt, sau a vorbi cu dînsul ca acum, în faţa icoanei care mi-l înfăţişează ochilor trupeşti sau, pur şi simplu, în gînd, cum se întîmplă cel mai adesea. Faptul că mă raportez diferit la cele două situaţii denotă un stadiu de copilărie duhovnicească. În momentul în care ne vom ruga (vom intra în dialog) cu Dumnezeu sau cu sfinţii Lui, crezînd şi conştientizînd prezenţa Lui (sau a lor), atunci stabilim cu adevărat raporturi personale în rugăciunea noastră. Atunci şi noi înşine ne ridicăm la demnitatea de persoane, încetînd a mai fi doar nişte tonomate care reproduc cuvinte lecturate de pe cărţi sfinte sau de a ne mai coborî la nivelul celui care doar cere să i se împlinească diverse dorinţe (folositoare sau nu), obsedat de darurile pe care le aşteaptă în viaţa sa, dar ignorînd pe Dăruitorul, pe cel de la care ne vine tot binele.