Aspecte introductive

A scrie despre Zaheu și experiența lui transformatoare reprezintă cu certitudine o provocare. În decursul celor mai bine de două milenii de creștinism, el s-a bucurat de abordări felurite. Profilul lui social, cel psihologic și cel duhovnicesc au fost așadar analizate cu generozitate. Cu toate acestea, vom încerca în pauperele rânduri de față să readucem în dezbatere câteva aspecte importante privitoare la mesajul pe care îl transmite și întrevederea de care are parte.

Ierihonul reprezintă spațiul care îi rezervă Mântuitorului mai multe surprize. Ele vin parcă, una după alta. N-a terminat bine de vindecat orbul la intrarea în Cetate, că se și adresează altcuiva. Unuia care e cât se poate de uimit de faptul de a fi interpelat. Lui Zaheu.

Vameșul

Omul face parte dintr-o tagmă a blamaților social. A fi vameș nu echivala atunci, precum în zilele noastre, cu faptul de a-ți desfășura activitatea într-o zonă de graniță și a monitoriza circulația persoanelor și a bunurilor. Ocurența termenului era una mult mai largă în acele vremuri. Îi cuprindea pe toți funcționarii sistemului de stat. Or, acesta era în acel moment unul care reprezenta tagma ocupantului. De-altminteri, cred că un studiu bine realizat ar putea chiar demonstra că ocupanții sunt cei care impun în decursul istoriei fiscalitatea. E în interesul lor să aibă o evidență asupra populațiilor aflate în subordinea lor și a bunurilor de care acestea dispun. Spre a le putea impozita corespunzător. La fel cum e de presupus că într-o societate în care analfabetismul era un fapt destul de des întâlnit, funcționarii puteau să-și facă de cap cu ușurință. Acest lucru explică percepția socială ce exista cu privire la tagma vameșilor.

Oamenii îi priveau îndeobște ca pe niște ticăloși. Erau văzuți drept cei care sugeau sângele poporului și făceau treaba asupritorilor. Vânduții. De aceea, Zaheu alege să nu iasă în prima linie în întâmpinarea lui Hristos. Spre a nu-și lua bobârnace. Lumea l-ar fi putut recunoaște. Fariseii l-ar fi apostrofat public. Iar mulțimile, instigate, ar fi putut să-l rănească. Alege așadar să rămână în spatele liniilor inamice. Preferă să nu se expună. Să-L vadă de la distanță pe Cel despre care auzise atâtea. Fără a avea nicio pretenție și nicio expectanță. Din pură curiozitate.

Zahee!

Cum statura nu-l ajută, urcă-n sicomor. De sus, din copac, putea vedea fără a fi văzut. Cel puțin, așa credea! Domnului, însă, nimic nu-I este ascuns. Ajuns acolo, Hristos i se adresează direct: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân!” O veste bună, rostită pe un ton hotărât. Omul nu-și mai încape în pene de de bucurie. În casa lui, a unui blamat social, intră întruparea purității.

Ce e în sufletul lui în acele momente, e greu de descris în cuvinte. Vameșul se simte de bună seamă copleșit. Așa cum poate că ar trebui să ne simțim și noi în prezența Divinului. Nu pentru că aceasta ne-ar complexa, ci mai degrabă întrucât ne învăluie în dragostea ei.

Schimbarea

Întrevederea aduce cu sine o schimbare bruscă. Fără a fi forțat de nimeni, gazda simte nevoia să-și declare fățiș starea sufletului. Și să arate că ea se cere decantată în acțiuni pragmatice: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Domnul e bucuros. Ca un părinte ce-și vede copilașul întors pe căile cele bune. El însuși ține să-l complimenteze și să constate cu privire la cele întâmplate următoarele: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. Ultima parte a celor spuse de Dânsul nu i se adresează atât de mult celui în cauză, cât mulțimii cârcotașe. Și-n același timp, vine să consfințească platforma program după care El însuși se ghidează.

În loc de concluzii

În urma neașteptatei vizite, Zaheu rămâne fericit. Viața lui se schimbă. Capătă sens, căci în centrul ei se găsește acum un Chip ce le-mplinește pe toate. Le dă consistență. Și modificările se văd imediat. Programul de implementare al lucrării harului nu e unul marcat de hățișuri birocratice. E clar și imediat. Copleșit de dragostea la care nu se aștepta, vrea să răspundă pe măsură. Căci iubirii nu poți să-i răspunzi altfel decât prin reciprocitate. Asta dacă ești sincer, desigur. Pornind de la acest lucru, mă-ntreb și vă-ntreb? De câte ori ne-am deschis noi cu sinceritate, aidoma personajului evanghelic, inima în fața dragostei dumnezeiești? De câte ori ne-am dorit să-L vedem pe Domnul fără a fi văzuți? Doar pentru a avea bucuria inexplicabilă a acelei senzații de et in Arcadia ego? Și fost-am noi, oare, copleșiți de bucuria întâlnirii? L-am lăsat pe Domnul să poposească la noi și să ne schimbe sufletul? Iar după vizita Sa, am schimbat ceva, cât de cât, în marasmul vieții de zi cu zi? Pare-mi-se că nu-i greu tare! Ce ziceți? Îndrăzniți!