O mare minune a Sfântului Nectarie de Eghina: vindecarea Stareţului Nectarie Vitalis

Această întâmplare a fost întotdeauna povestită în prezenţa martorilor de către părintele Nectarie Vitalis, persoană respectată şi vrednică de încredere.

Părintele Nectarie Vitalis, foarte cunoscut în Lavrio pentru faptele lui şi pentru mila faţă de cei sărmani şi față de cei excluşi din lume în aceste vremuri grele, a mărturisit cele prin care a trecut atunci când era cât pe ce să moară de cancer... Ce se va spune în continuare a tot fost povestit de mai multe ori, inclusiv în cartea „Am vorbit cu Sfântul Nectarie” – Atena 1997, a celebrului scriitor M. Manolis Melons.

Iată ce spune părintele Nectarie:

Pătimeam de o formă gravă de cancer. Pieptul era o rană deschisă care supura continuu sânge şi puroi, îmi rupeam cămaşa de durere. Era o situaţie tragică, mă îndreptam direct spre moarte. Înţelegeţi, aşadar, că mi-am pregătit până şi veşmintele de îngropăciune..

În ziua de 26 martie 1980, dimineaţă, vorbeam în biroul de la subsolul bisericii cu Sofia Bourdoy, femeia care face curăţenie în biserică, şi cu iconograful Helen Kitraki. La un moment dat, uşa s-a deschis brusc şi un bătrân necunoscut a intrat. Avea o barbă albă ca neaua, era mic de statură şi cu puţină chelie. Era aidoma Sfântului Nectarie din fotografii. A luat trei lumânări fără să plătească şi a aprins numai două. S-a închinat la toate icoanele din biserică, însă a trecut de icoana Sfântului Nectarie fără să i se închine. Nu mă vedea de acolo de unde eram. Aveam dureri îngrozitoare. Interlocutorii mei au tras perdeaua din birou şi s-au dus spre bătrân. Era dinaintea Porţilor Împărăteşti şi, încrucişându-şi mâinile şi fără să privească în jur, a întrebat: „Gheronda este aici?”.

Îngrijitoarea bisericii, ştiindu-mi boala, voia să mă „protejeze”. „Nu, nu... este acasă, are gripă...”

El a răspuns: „Nu contează. Rugaţi-vă! Paşte fericit!”. Și s-a îndreptat spre ieșire.

Îngrijitoarea bisericii a venit alergând spre mine şi a zis: „Părinte Nectarie, bătrânul care a plecat semăna chiar cu Sfântul Nectarie! Ochii îi erau scânteietori. Eu cred că era Sfântul Nectarie care a venit să vă ajute!”. I-am mulţumit, crezând că mi-a spus aceasta ca să mă consoleze. Însă, în fond, ceva nu era în regulă. Am trimis-o dimpreună cu iconograful ca să-l caute pe necunoscut şi să-l aducă înapoi cât de repede. Am intrat în Sfântul Altar şi m-am închinat la Cel Răstignit, plângând şi cerându-I iarăşi lui Hristos să mă vindece.

Am auzit pași. „Părinte, Gheronda a venit!”. Am dat să-i sărut mâna, însă, din smerenie, nu m-a lăsat s-o fac. S-a aplecat şi mi-a sărutat el mâna! L-am întrebat: „Care-ţi este numele?”. „Anastasie, fiule” a spus, dându-şi numele de botez, nume de dinainte de a se călugări.

L-am dus ca să se închine la sfintele moaşte. A scos o pereche de ochelari cu un singur braţ şi, de îndată ce i-am văzut, am fost surprinşi! Erau aceiaşi ochelari cu ai Sfântului Nectarie pe care îi avem în cutia cu sfintele moaşte. Mi i-a dat bătrâna Nectaria, egumena Mănăstirii Eghina. „Credinţa este totul!”, a spus străinul, în timp ce-şi punea ochelarii.

A început, cu evlavie, să sărute toate sfintele moaşte pe care i le arăta îngrijitoarea, afară de moaştele Sfântului Nectarie, pe care le-a evitat... „Gheronda, iartă-mă”, i-am spus, „dar de ce nu te închini şi la făcătorul de minuni, Sfântul Nectarie?”.

El s-a întors şi m-a privit zâmbind. L-am întrebat: „Unde locuieşti, Gheronda?”. El mi-a arătat tavanul – unde construiam noua biserică închinată Sfântului Nectarie, zicând: „Casa mea încă nu e gata şi sunt neliniştit. Starea mea nu îmi îngăduie să trăiesc niciunde...”

„Gheronda, trebuie să mărturisesc, vi s-a spus o minciună mai devreme, am cancer! Însă vreau să mă fac bine, ca să fac Sfântul Altar, ca să termin biserica, în primul rând, după care voi putea muri...”

„Nu te tulbura”, îmi spune. „Plec acum. Mă duc în Paros [insulă din Grecia] ca să mă închin la Sfântul Arsenie şi să-l cercetez pe părintele Filoteos [Zervakos]”, a mai adăugat, în timp ce se îndepărta trecând fără tăgadă prin icoana cea mare.

L-am oprit şi i-am pus mâinile pe chip. „Gheronda, Gheronda, chipul îţi seamănă întocmai cu cel al Sfântului Nectarie care este cinstit aici, în biserica noastră...”. Atunci i-au curs lacrimile. M-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi m-a strâns în braţe. Prinzând curaj, mi-am deschis braţele ca să-l îmbrăţişez. Însă când mi-am deschis braţele şi în timp ce priveam dinainte, puteam vedea braţele-mi lipite de piept!

Tremuram şi-mi făceam cruce. Am mai spus o dată, „O, Gheronda, te rog, vreau să trăiesc ca să fac prima liturghie în biserica aceasta. Ajută-mă să trăiesc!”. S-a îndepărtat de mine, s-a oprit dinaintea icoanei lui şi a spus: „Fiul meu, Nektarios, nu te tulbura. Este o încercare care va trece, după care vei fi bine! Minunea pe care o ceri se va săvârşi şi va fi povestită lumii întregi. Nu te teme...”

Imediat după aceste cuvinte ne-a părăsit, trecând printr-o uşă închisă. Femeile au alergat după el. Ajunsese în staţia de autobuz. A urcat şi a dispărut înainte ca autobuzul să plece!

Această întâmplare a fost întotdeauna povestită în prezenţa martorilor de către părintele Vitalis, persoană respectată şi vrednică de încredere. În cele din urmă, părintele Nectarie  s-a vindecat. Pentru că deasupra tuturor este Hristos, Dumnezeul nostru Cel Viu şi mijlocitorii noştri dinaintea lui Dumnezeu, sfinţii şi Preasfânta noastră Maică! Căci Acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii... 

Ultimele din categorie