În Penticostar, în Vinerea cea luminată, se citește că un om bogat a pornit de la Tesalonic, cu multă evlavie, spre biserica "Izvorul cel primitor de viață" ca să se închine, căci auzise de minunile pe care le făcea Stăpâna cea atotputernică cu apa aceea, dintru care avea dorire să bea, spre sfințirea sufletului său.

Deci, luând mulți arginți pentru cheltuială și pentru ca să dea la biserică, a intrat în corabie. Și plutind pe mare, i-a venit lui o boală grea, și cunoscând că va muri, a zis corăbierului: "Socotesc că n-am fost vrednic să mă închin bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, nici să beau din apa aceea preasfântă, și fiindcă păcatele mele m-au împiedicat să mă duc viu, te jur pe tine, cu numele Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu, să nu mă arunci în mare, ci să mă pui într-o ladă și să mă duci la cea sfântă biserică, ca să mă îngropi acolo; și așa făcând, vei avea ajutătoare pe Preasfânta. Încă îți las ție și din banii mei o sută de galbeni, și pe aceștia să-i dai la biserica aceea, pentru pomenirea sufletului meu".

Aceasta zicând cel bolnav, și corăbierul jurând că va face voia lui, și-a dat duhul. Iar corăbierul a făcut așa, și după trei zile a ajuns la Țaringrad. Și scoțând pe cel mort, a chemat preoții să-i cânte slujba după rânduială și să-l îngroape lângă biserica Fecioarei. Iar după ce au cântat, un preot a dorit să-i deschidă sicriul, pentru că nu mirosea ca alți morți. Deci, deschizându-l, au aruncat deasupra trupului țărână, în chipul crucii, după obicei, zicând: "Tină luând M-ai plăsmuit pe mine și ai pus întru mine suflarea de viață", și celelalte. Atunci, un tovarăș al corăbierului, luând puțină apă din "Izvorul cel primitor de viață" și apropiind-o de cel mort, a zis acestea: "O, sărmane! Cât dor ai avut ca să bei din apa aceasta și nu ai ajuns, ci măcar acum, mort, primește-o pe ea". Așa zicând, a vărsat apa peste trupul lui și îndată s-a sculat mortul și a șezut, slăvind pe Domnul și pe fericita Fecioară.

Câtă înspăimântare, o, frații mei, socotiți că au avut cei ce stăteau împrejur, și mai ales corăbierii, care au știut că a murit, și încă mai mult că era de patru zile mort, ca și odinioară Lazăr, cel ce s-a sculat după patru zile! Cei ce știau, mult se minunau, iar cel mort, care s-a sculat a mulțumit Preasfintei și n-a uitat facerea de bine, ci, ca un bun recunoscător, a rămas până în sfârșit la biserica ei, slujind cu toată osârdia, făcându-se călugăr evlavios și îmbunătățit.

Și veneau mulți și-l întrebau despre iad, dar el nimic n-a răspuns pentru aceasta, ca și Lazăr. Și trăind cu bună plăcere lui Dumnezeu și cu minunată viață 20 de ani după ce a înviat, s-a odihnit întru Domnul, căruia I se cuvine toată cinstea și închinăciunea în veci. Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestire Bacău - 2005, p.64-65)