Odată, un domn înstărit şi în vârstă a mers să-i ceară Starețului sfatul cum să-şi împartă averea prin testament. Era şi fără copii. Stareţul l-a sfătuit să înceapă să împartă averea – care era destulă – încă din viață. Acela s-a împotrivit, cu îndreptăţirea că-i trebuie pentru bătrâneţile sale şi ale soţiei sale.

– Părinte, dacă se îmbolnăveşte femeia mea, îi spunea, ce voi face?

– Dumnezeu va vedea inima ta cea iubitoare şi nu va îngădui boală, a răspuns Stareţul.

Cu toate acestea, acela n-a ascultat. După moartea soţiei sale, Stareţul l-a îndemnat din nou să dea milostenie.

– Părinte, spunea acela, îi voi lăsa prin testament pentru fundaţiile filantropice.

– Atunci nu îi vei lăsa, ci te vor lăsa ei! i-a spus Stareţul zâmbind.

– Dar cum, Părinte? Căci îi voi scrie eu în testamentul meu!

– Nu, iubitule. Dacă îi dai acum, atunci într-adevăr îi laşi. Dacă însă îi împărţi după moarte, atunci te lasă. Şi ca să mă înţelegi, îţi spun: îți îngădui să-i iei cu tine. Poţi?

– Desigur că nu!

– Vezi, aşadar? Ei te lasă, nu-i laşi tu!

Şi împreună-vorbitorul său s-a convins.

(Arhimandritul Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 116)