Oaspeți athonți de la Mănăstirea Dohiariu prin Moldova

La invitația Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, în perioada 20-24 iunie 2019, o delegație formată din monahi de la Mănăstirea Dohiariu din Sfântul Munte Athos a vizitat Moldova. Purtați de spiritul împreunei slujiri în via cea cuvântătoare a lui Dumnezeu, Părintele Filothei Papadopoulos (fiul patrologului grec Stelian Papadopoulos) reprezentant al Mănăstrii, însoțit de alți trei părinți, au vizitat Arhiepiscopia Iașilor și Mitropolia Modovei și Bucovinei, de care sunt legați atât duhovnicește, dar și cultural, cu atât mai mult cu cât biserica principală (katholikonul) a Mănăstirii Dohiariu este ctitoria voievodului moldovean Alexandru Lăpușneanu.

După câteva zile petrecute în Arhiepiscopia Iașilor, părinții athoniți au vizitat și câteva mănăstiri din Suceava, unde au și participat luni 24 iunie, la hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Un moment special a avut loc la Mănăstirea Slatina, unde părinții au poposit ceva mai mult, aducând un prinos de recunoștință domnitorului Alexandru Lăpușneanu - monahul Pahomie, ale cărui rămășițe pământești odihnesc în biserica așezământului monahal. Cu acest prilej, oaspeții au dăruit Mănăstirii Slatina o copie a icoanei Maica Domnului „Grabnic Ascultătoare” (icoană făcătoare de minuni ce se află în Mănăstirea Dochiariu), au săvârșit o slujbă de pomenire în cinstea ctitorilor și au dat citire unui mesaj din partea mănăstirii athonite.

În contiunare redăm mesajul integral transmis de părinții de la Mănăstirea Dochiariu:

Decembrie 1554, Sfântul Munte Athos. De câteva zile ploi torențiale și furtuni de zăpadă devastă locul cel sfânt (al Sfântului Munte n.n.). La mănăstirea Dohitariu, în 25 ale lunii, monahii au săvârșit pe cât posibil de solemn marea priveghere la Nașterea Domnului.

Lumina bisericii centrale a mănăstirii (catholiconul), care fusese zidită cu 450 mai înainte prin subsidiile împăraților Nichifor Botaniatis (1078-1081) și Alexios I Comnenul (1081-1118) și terminată prin grija ctitorului a cuviosului Neofit, și prin intervenția minunată a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, strălucea pe durata slujbei.

Psalmodiile îndelungi întreceau bolțile sale înalte. După sfârșitul Sfintei Liturghii, monahii s-au retras să se odihnească. Cu puțin timp înainte de Vecernie, un mare zgomot i-a neliniștit pe părinți. Ies din chilii cu teamă și ce să vadă? Foarte înaltele bolți ale catholiconului cu minunatele fresce din vremea Comnenilor și tot acoperișul se surpaseră. Numai cele patru coloane înalte care susțin cupola centrală au rămas în picioare. S-a distrus podeaua de marmură ale cărei despărțituri erau acoperite cu argint ciocănit. De asemenea, s-a distrus catapeteasma de marmură cu coloane frumos meșteșugite, parapete strălucitoare și decorațiuni artistice. Candelabrele, polieleele, candelele bizantine au fost îngropate în dărâmături. Mătăsurile și voalurile scumpe, acoperămintele cu țesături de aur care acopereau coloanele și îmbrăcau biserica s-au distrus în întregime. Icoanele superbe ale neîntrecuților pictori din Constantinopol au avut aceeași soartă. După această catastrofă, catholiconul, inima mănăstirii, încetează să mai funcționeze.

O, ce nefericire și nenorocire nespusă v-a găsit săraci părinți dochiariți! Și aceasta nu numai pentru pierderea de neînlocuit, sărăcia, taxele grele, amara și neagra sclavie; anevoioasă va fi și obținerea autorizaților necesare pentru rezidirea bisericii. Cu câțiva ani înainte, Sultanul Suleiman Legiuitorul a interzis creștinilor construirea bisericilor din piatră, permițând numai ridicarea lăcașurilor de închinare din lemn și refacerea bisericilor gata să se dărâme. Pentru construirea unei biserici era necesară aprobarea prin firman emis de sultan. Cu firmanul în mână trebuia să te adresezi la cel mai apropiat tribunal otoman, care după cercetarea făcută la fața locului, stabilirea dimensiunilor lucrărilor, a materialelor și a cheltuielilor, emitea a aprobarea finală (hogeti) corespunzătoare. Pe durata lucrărilor erai supravegheat și, la orice încălcare, fie erai obligat la dărâmare, fie la răscumpărare prin amenzi aspre. Aceste gânduri și în special cele legate de cheltuieli și aprobări se învârteau în mintea dochiariților și îi ducea la deznădejde.

Cu timpul însă, și întrucât deasupra chelăriei au ridicat o biserică improvizată pentru nevoile de cult (latreutice), oarecari gânduri mai înțelepte s-au impus. Au aflat că în Moldova domnește Alexandru Lăpușneanu (1552-1561;1564-1568) al cărui tată Bogdan, ajutase mai demult mănăstirea, după cum o făcuse și bunicul său Ștefan cel Mare, care printre altele a dăruit mănăstirii și un disc (de argint) foarte prețios, care se păstrează astăzi în muzeul mănăstirii Sf. Dionisie din Olimp. De asemenea, soția sa Ruxandra era fiica domnului Moldovei Petru Rareș, și acesta binefăcător al mănăstirii Dochiariu.

Nădejdea începuse încet să se aprindă în sufletul părinților, fapt pentru care un mic grup dintre cei mai distinși monahi dochiariți a pornit spre Moldova, luând și câteva daruri sărace pentru domn. După multe luni de călătorie obositoare au ajuns în Moldov care cu puțini ani înainte (1529) declarase supunere de bunăvoie sultanului, menținând în schimbul unui mic tribut anual, libertatea ei relativă. La Iași, capitala de atunci (a Țării Moldovei), și la curtea domnească, monahii aghioriți caută cu emoție audiență la domn. Alexandru îi primește și îi povestesc tragedia și starea vrednică de plâns a bisericii mănăstirii.

Domnul, cu cuget înalt, împărătesc, își asumă toată responsabilitatea pentru obținerea autorizațiilor necesare și pentru restaurarea în acord cu acestea a catholiconului (mănăstirii Dohiariu), cu singura răsplată de a se învisteri veșnic pomenirea sa în mănăstirea aghiorită. Ca dovadă a calității sale de ctitor, a afierosit mănăstirii o cruce de preț cu Lemn Sfânt precum și, de secole păstrată în Moldova, mahrama înmuiată în sângele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie care s-a salvat de la prădarea vicleană a  sultanului Suleiman ce avusese loc cu câțiva ani mai înainte.

Cu daniile generoase ale domnului s-a trasat și s-a construit perimetrul clădirii din piatră al catholiconului, zidul puternic și gros, susținut de opt contraforți de tip turn. Astfel biserica s-a înălțat întrecând celelalte clădiri adicente, asigurându-și o lumină abundentă, prin multele și marile ei ferestre. În partea superioară s-au ridicat noi cupole si cinci turle. În interior s-au așezat plăci de marmură, iar acoperișul boltit a fost acoperit cu foi de plumb, folosindu-se și cele care s-au salvat de la vechea clădire și care erau în bună stare. S-a purces la pictarea în frescă, lucrare încheiată în 1568, anul morții domnitorului moldovean.

Nu s-au scurs, însă, multe luni (sfârșitul lui 1568) și din nou o obște de monahi dochiariți se află în Țara Moldovei, căutându-l la curtea de la Iași pe noul domn. Încovoiați și triști, plângând și jeluind, cad în genunchi la picioarele tânărului domn Bogdan Lăpușneanu (1568-1572) care se afla sub  epitropia mamei sale Ruxandra și a mitropolitului Teofan al II-lea al Moldovei. Cauza plângerii și jelurii lor este din nou distrugerea mănăstirii, amenințată de acțiunea noului, sultan Selim al II-lea, de confiscare, în 1567, a tuturor bunurilor mănăstirilor din Sfântul Munte, în interiorul și exteriorul peninsulei, chiar și a clădirilor mănăstirii înseși, prin trimisul special al sultanului în acest scop, Elmini Mustafa Gelepi. Dacă voiau să le răscumpere și să le ia din nou în stăpânirea lor, mănăstirile trebuiau să depună în vistieria împărătească 14.000 de monede de aur, sumă uriașă pentru vremea aceea și pentru posibilitățile lor economice modeste. (Moldova, de exemplu, ca tribut de supunere plătea 400 de monede de aur pe an). Suma s-a împărțit pe mănăstiri în raport cu proprietățile deținute de fiecare,  proprietăți ce urmau să fie răscumpărate. Unele mănăstiri vindeau obiecte de valoare chiar și coroanele împărătești ale vrednicilor de cinstire împărați ai Bizanțului, altele dădeau ca amanet vasele sfinte și Evangheliile cu ferecături de aur și argint sau împrumutau bani cu dobândă exagerat de mare de la cămătarii evrei.

Dochiariții au alergat din nou la mila și credincioșia domnitorilor, ca sa asigure banii necesari pentru răscumpărare. Cu ei aveau și mahrama sfântului Dimitrie, dăruită de domnitorul Alexandru Lăpușneanu, cu scopul de a-i mișca spre milă, dar și spre a le aminti de îndatorirea ce izvorăște din dreptul de ctitori, de a ajuta mănăstirea. Domnitorul și preacredincioasa doamnă Ruxandra i-au ascultat cu bunăvoință și compasiune. Astfel Ruxandra hotărăște să doneze tot ce strânsese pentru pomenirea sufletului ei, o sumă care se ridica la 165.000 monede de argint (aspri turcești) cu obligația, care nu poate fi încălcată, ca Mănăstirea în fiecare an, de Sfântul Nicolae, să săvârșească priveghere și să-i pomenească pe vrednicii de cinstire domnitori în veci. Părinții acceptă și domitorul emite hrisovul necesar, întorcând și mahrama Sfântului Dimitrie, ca să arate că devine din nou ctitor al mănăstirii.

Banii aceștia, suficienți pentru răscumpărare, au fost predați trimisului comun al Sfântului Munte la Constantinopol, Starețul Anania, care, după ce a primit ordinul corespunzător de la renumitul seik-ul islam (muftiu) din Constantinopol, Embusuut, a purces la inserarea datelor proprietăților fiecărei mănăstiri în cadastrul împărătesc și a emis vacufname-ul aferent pentru fiecare mănăstire, document care descrie și asigură tipul și datele care alcătuiesc proprietatea.

Părinții dochiariți, după întoarcerea la mănăstire și punerea în ordine a lucrurilor nu și-au uitat promisiunea făcut, și au alcătuit o mărturie (cu acceptarea termenilor Ruxandrei) scrisă de însăși mâna celor mai distinși monahi, purtând pecetea mănăstirii, prin care își asumă prin jurământ îndatorirea de a săvârși privegherea și pomenirea ctitorilor în orice fel de împrejurări s-ar afla mănăstirea. Această  mărturie, scrisă pe pergament, au dus-o în august 1570 la Iași, unde a fost pecetluită cu sigiliile domnitorului Bogdan Lăpușneanu și ale Mitropolitului Teofan.

Este sigur că și alte mănăstiri din Sfântul Munte au primit pentru același motiv ajutor de la doamna Ruxandra, asumându-și aceleași obligații. Nu știm însă dacă își respectă promisiunile. Sfânta mănăstire Dochiariu însă în pofida trecerii veacurilor nu și-a uitat obligațiile. În fiecare an, de Sfântul Nicolae, slujește cu fast privegerea și săvârșește în chip solemn parastasul vrednicilor de pomenire ctitori (Pahomie Monahul - fostul Alexandru Lăpușneanu -, Ruxandra doamna cu fiii lor, Bogdan cu fiii săi n.n.). Pentru înveșnicirea evenimentului se citește în trapeză documentul-acord, pentru a se preda tradiția și generațiilor care urmează.

Acum, la 450 de ani, după a doua vizită (1570) și pecetluirea înțelegerii-acord, iată din nou monahii dohiariți au venit în Moldova, însă nu pentru a cere deznădăjduiți ajutor, ci la invitația Înaltpresfințitului Părinte Mitropolit Teofan, al Moldovei și Bucovinei, pentru a plăti tribut de cinstire și recunoștință sfintelor rămășițe pământești ale vrednicilor de cinstire ctitori care se odihnesc aici în marea și renumita Mănăstire Slatina.

De la același autor

Ultimele din categorie