Prolog

Domnul stabilește clar că „Împărăția cerurilor se silește și cei ce se silesc o răpesc pe ea”[1]. Prin urmare, toți cei ce cred în Hristos trăiesc ca niște silitori și luptători, trudindu-se și ostenindu-se, până ce Îl sălășluiesc pe Hristos[2] în inimile lor. Cu cât mai mult monahii sunt chemați să trăiască și să propovăduiască prin fapte și osteneli Împărăția ce va să vină, fapt pentru care ei sunt caracterizați în mod special ca „cei ce se silesc”. Și cel mai mare apostol, Pavel, crezând în cuvântul Domnului, se bucură și se bucură împreună, când evangheliceasca silință ajunge până la cruce și până la moarte, mărturisind că „cei ai lui Hristos care și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele”[3] și lăudându-se „în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”[4]. Sfinții Părinți urmând acestui principiu și temei evanghelic al vieții în Hristos, cu credință și convingere, zic: „Calea lui Dumnezeu este o cruce zilnică”[5]. Un alt Părinte zice „A se sili pe sine la toate, aceasta înseamnă să fii călugăr”[6]. Un altul: „Monah înseamnă silirea neîncetată a firii”[7].  Această vrednicie duhovnicească a devenit conștiința tuturor celor care merg pe urmele lui Hristos, care văd silința ascetică drept imitare a mucenicilor care aduce răsplătiri veselitoare și făgăduințele vieții veșnice. Cum totuși silirea a devenit pentru atleții credinței năvală și izvor de odihnă? Strigătul zilnic pe care îl auzim din mii de inimi „lasă-mă, ca să mă odihnesc”[8] află un răspuns sigur, un ecou izbăvitor: „Nimeni să nu caute odihna, ci să suspine acum și să se întristeze ca să moștenească lărgimea Împărăției lui Dumnezeu”[9]