N-am crezut niciodată că lucrurile serioase se fac ușor. Sunt zile în care greul muncii pe care o depunem poate să ne copleșească. Obosim nu pentru că e neapărat greu ci și pentru că sunt prea multe de împlinit. Și suntem oameni nu duhuri. Simt Țara trecând cu un greu prin post. Nu. Nu pentru că ne e foame ori frig ori sete, ci pentru că este un balast de răutate pe care îl cărăm de ceva vreme în noi. Cu noi. Avem vizibil o lipsă de cumpătare în a vedea Binele. Rătăcim pe străzile lăturalnice ale unei nemulțumiri incredibil de ancorate în reacție socială. Zici că venim toți dintr-un arhipelag al suferinței. Cu dureri incomensurabile în măsuri ale vieții cotidiene. 

Am descoperit azi în magazin, în dreptul alimentelor, o bătrână. Ofta. Am crezut că e vorba de bani, dar nu. Era supărată că nu mai poate posti ca în tinerețe. Cu apă și pâine. Și nu o spunea cu emfază și nici cu gând de laudă dinaintea preotului. Că parcă pe toți ne apucă teologhisirea când vedem un om în reverendă, inclusiv pe noi, purtătorii de reverende. Nu, nu, femeia nu teologhisea despre importanța postirii. Mi-a spus numai că la cei 86 de ani nu mai poate posti cu atenție și își permite, din când în când, câte un respiro. Mi-a zis: am așa, pe suflet, un oftat al postirii de altădată. M-am uitat la ce se „dezlega” și m-am rușinat: măsline și o pastă de năut. I-am spus: bine, dar astea sunt de post! Ea se uită lung la mine și răspunde: poate, Părinte, dar nu așa am învățat eu de la bunica și mama. Ce să-i mai zic? Am vrut să-i plătesc și-mi zice: Nu, Părinte, e vreunul mai sărac pe-aici prin magazin, hai să ne uităm. Și l-am aflat. 

Poate vi se pare scenariu de film și dacă asta credeți, nu încerc să vă lămuresc. Pentru ceilalți, mesajul bătrânei îmi pare elocvent. Am pierdut postirea bunicilor și părinților noștri. Ne-au înfoiat într-o „Ortogastronomie” cu iz de idolatrizare a pântecului care dăunează grav postirii ca stare de spirit. Despre post și postire e limpede că nu se pot scrie cărți de bucate și nici glumițe de masterchef. Postirea e o treabă de memorie a gustului reținut, antrenat generații și redăruit fiecăruia dintre noi. Cu maximă seriozitate. 

Pe culmea de șes care deschidea calea dinspre Capernaum, unde se aciuează cu Apostolii, Hristos Domnul primește anunțul trist al morții lui Lazăr după ce stă pe loc acolo, la intersecția dintre Ierihon și Betania spre Ierusalim, ca și cum nu ar ști ce se petrece în casa lui Lazăr. O lacrimă ne arată că știa prea bine. Că îl va învia pe Lazăr și se va da morții pentru ca moartea Lui să vindece moartea noastră. Urcă spre Betania. E întâmpinat de Marta, care aproape că-L ia în primire. Ca o gospodină ce era. Ca o muncitoare care pregătea bucate. Îl întâmpină cu amărăciune: dacă erai aici, Lazăr nu murea! De parcă Domnul nu știa câtă moarte stătea ascunsă în Lazăr. Maria, sora despre care aproape știm că este dăruitoarea mirului pe picioarele Domnului în casa lui Simon, „stătea în casă și se ruga”. În timp ce Marta Îl mustră că n-a venit, Maria se roagă – sau, mai corect, i se roagă – să vină. Omul bucatelor așteaptă, omul rugăciunii provoacă, propune. În ciuda aparențelor, cea care pare absentă –retrasă în casă – e mai activă în planul relației cu Dumnezeu decât cea care-i ține calea. În ultimii ani, am văzut cum oamenii care se agită tare se cred mereu de folos. Mă număr deseori printre cei care cred asta. Până am învățat că zgomotul alungă oftatul postirii și că nu mereu a face este egal cu a fi. E greu de învățat, dar e cea mai de preț lecție a postirii. 

Un oftat de greutate îneacă oboseala Țării. În încercarea de a ne ușura oarecum înțelegerea postirii, Biserica ne îndeamnă la echilibru. La învățarea liniștii. În acord cu ceea ce-i liniștea pe cei dinaintea noastră. Ca într-un soi de genetică a cumințeniei. De aceea cred că e bine, cât mai știm ce este binele, să ne recuperăm modul de funcționare cu bun simț. Acordul sufletului cu trupul în așteptarea harului nu poate veni din baliverne fandosite și nici din acțiuni „publicitare”. Evanghelia se gustă încet, pe îndelete. E ceva în cuvintele Mântuitorului care ne oprește de la hămeseală și de la pofta de a domina cu minciuna adevărul. E acolo. Miez de postire. Postire cu miez. Asemenea răsăritului după o noapte cu furtună grea! 

Zorii Învierii sunt ca un oftat de eliberare din moarte. Nu putem trăi bucuria Învierii pe repede înainte. Tihniți-vă efortul sufletesc, înveșmântați-l în înflorirea Raiului. Oftați. Și urcați pe culmea de lumină ce întâmpină, prin Florii, tainica săptămână a Paștelui. Marte și Marii bucuroase că Lazării înfloresc cu învierea lor zarzării nădejdii. Valea morții se îngustează. Să ne bucurăm!