Omul adevărat este fiul lui Dumnezeu. Iar un fiu capătă continuu de la tatăl daruri noi şi până la urmă tot ce are şi tatăl.

Oamenii au această natură paradoxală: pe de o parte, e creată, pe de alta, e chemată să primească viaţa necreată a lui Dumnezeu prin har. Înălţimea la care sunt chemaţi să ajungă fiii creaţi ai lui Dumnezeu e dată în Fiul cel Unul-născut al Lui. Fiul cel Unul-născut făcându-se om şi înviind ca atare, ne-a descoperit filiaţia noastră divină şi înălţimea la care avem să ajungem.

Căci Fiul întrupându-se a ridicat în Sine şi pe om la înălţimea filiaţiei Sale divine. Dar relaţia între Tatăl şi Fiul e o relaţie de iubire: Tatăl dă prin iubire totul Fiului, iar Fiul răspunde acestei dărnicii cu iubirea Sa.

Creaţiunea aşteaptă această descoperire deplină a firii omului ridicată la o astfel de slavă, căci iubirea lui către Dumnezeu şi arătarea întregii dărnicii a Tatălui faţă de el se vor răspândi şi asupra ei.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 271 la Cuvântări moraleale Sf. Simeon Noul Teolog, cuv. 1, cap. 4, în Filocalia, vol. VI, p. 138)