Spiritul uman progresează încet în sfera cunoaşterii lui Dumnezeu. Anii trec înainte ca panorama măreaţă a Existenţei să se deschidă înaintea noastră şi să contemplăm lumea creată şi să apreciem „suflarea de viaţă pe care Dumnezeu a suflat-o în nările” omului (cf. Facerea 2, 7). Omul devine principiul de legătură între Dumnezeu şi restul creaţiei, întrucât în el, creatul se uneşte cu Necreatul. Esenţa Fiinţei Dumnezeieşti nu e comunicabilă omului. Dar viaţa dumnezeiască îi este dată prin lucrarea dumnezeiască. Actul îndumnezeirii omului e realizat de către harul necreat. Revelaţia de pe Muntele Tabor oferă un exemplu scripturistic al fiinţei şi energiilor divine. Din norul strălucitor ce i-a acoperit, ucenicii au auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Matei 17, 5). Lumina şi glasul (ambele inexplicabile) erau „dumnezeieşti”. E esenţial ca noi toţi să învăţăm să distingem energiile după originea lor: incapacitatea de-a o face împiedică progresul duhovnicesc.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 117-118)