„Voinţa e o lege şi o raţiune a naturii omeneşti, întrucât aceasta nu poate exista fără voinţă. Dar această lege şi raţiune e în acelaşi timp la dispoziţia raţiunii omului, întrucât aceasta îi determină obiectivele. Dar libertatea nu e despărţită de voinţă. Voinţa face uz de libertate precum voieşte. Voinţa însăşi are implicată în ea libertatea. Şi cum voinţa ţine de fiinţa omului, aceasta întreagă e într-o mişcare a voinţei libere. Omul se formează cum voieşte, în mod liber. Sau omul se face prin libera voinţă mai deplin ca om, sau mai puţin ca om. Omului îi e dată libertatea, dar la rândul său el e produsul libertăţii. Se face prin ea el însuşi, dar totuşi ea îi e dată. Ea pare a fi scoasă de om din nimic, dar ea nu iese din fiinţa lui, însă precum voieşte el, formând pe de altă parte ea însăşi pe om, sau omul formându-se prin ea. Ea ţine de fiinţa lui, dar fiinţa lui e formată într-un anumit grad şi fel de ea. În faptul că libertatea pe de o parte este dată omului, pe de altă parte îi este dată ca să o folosească cum voieşte, se arată răspunderea lui pentru felul cum o foloseşte. El nu trebuie să o folosească oricum, ci spre dreapta formare a fiinţei lui. Dar în Hristos, Cel ce foloseşte în mod liber voinţa umană, e ipostasul cel unul care e şi Dumnezeu.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 420 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 201)