Sfânta Scriptură ne arată că Domnul, dorind ca opera Sa de mântuire să se continue peste veacuri și să fie folositoare tuturor oamenilor, și-a ales Apostoli, pe care i-a luat din mulțimea celor care-L crezuseră. Pe aceștia i-a ținut în jurul Său și timp de trei ani i-a învățat tainele Împărăției lui Dumnezeu, apoi le-a dat puterea de a-I continua opera: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi. Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).

Prin acest îndemn le-a dat puterea de a învăța, de a conduce și împărtăși Harul. Iar acest lucru l-a făcut Mântuitorul nu numai cu cuvântul, ci și prin suflare, adică printr-un semn sensibil. Ceea ce înseamnă că i-a instituit, cu această ocazie, pe Apostoli în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu și prin aceasta a instituit și Taina Hirotoniei.

Puterea deplină pentru slujba în care au fost rânduiți Apostolii și putința de a o exercita efectiv au primit-o ei în ziua Cincizecimii, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, când încep să propovăduiască și să boteze pe cei care credeau în Evanghelie. Slujba dată lor și inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei, ci și la urmașii lor. Prin promisiunea Domnului că va rămâne cu ei până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20) înseamnă că Harul ce li s-a dat Apostolilor se va fi dat și se va mai da mai departe prin ei și urmașilor lor.

După Înălțarea Domnului la Cer, Apostolii au mijlocit și altora, în diferite grade, Harul, adică puterea pe care au primit-o de la Mântuitorul. Această mijlocire au făcut-o printr-un anume ritual, și anume prin punerea mâinilor. De la Sfinții Apostoli încoace Harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul și de la Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii nu se mai pogoară, în mod obișnuit, direct asupra celor ce se hirotonesc, ci se pogoară, conform celor rânduite de Domnul, numai prin mijlocirea urmașilor Apostolilor investiți cu acest har deosebit.

Pentru că, puțini fiind, nu puteau împlini toate sarcinile pe care le implica răspândirea Evangheliei la neamuri, Sfinții Apostoli au delegat slujirile lor episcopilor sau prezbiterilor, puși de ei în fruntea bisericilor locale. Apoi, au apărut diaconii, rânduiți să-i ajute pe aceștia care nu mai făceau față mulțimii de sarcini, și numai ulterior au apărut preoții, ca treaptă deosebită de cea a episcopilor, atunci când numărul episcopilor era prea mic pentru a face față dezvoltării bisericilor locale, iar parohiile nou-înființate trebuia să aibă în fruntea lor un reprezentant al episcopului.

Literatura patristică ne oferă nenumărate mărturii despre caracterul de Taină al Hirotoniei și ea ne prezintă preoția ca o stare deosebită de cea mirenească. Acest lucru îl observăm și în cărțile de cult unde slujba propriu-zisă de hirotonie are o structură bine închegată.

(Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Prof Isidor Todoran, Pr. Prof. Petreuță, Teologia dogmatică și simbolică, volumul II, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, pp. 240-241)