În practica pastorală, există situații în care duhovnicul, apreciind starea de păcătoșenie a penitentului, îl oprește de la primirea Sfintei Împărtășanii, pe un timp mai lung sau mai scurt, conform indicațiilor date în canoane și după gradul de pocăință a celui care se spovedește. În cartea de cult numită Molitfelnic, după rostirea rugăciunii de dezlegare de păcate se precizează că duhovnicul trebuie să dea canon penitentului, după păcatele lui. Pentru păcatele mari, se zice către dânsul așa: „Fiule, atâția ani poruncesc dumnezeieștii Părinți să nu te împărtășești cu Sfintele Taine, ci numai să bei Aghiasmă Mare”.

Așadar, practica de a se da pe perioada opririi de la Sfânta Împărtășanie Aghiasma Mare este prevăzută chiar de Molitfelnic și ea este îndătinată. Cât privește însă eficacitatea primirii Aghiesmei Mari în loc de Sfânta Împărtășanie, poate fi discutată dacă avem în vedere importanța Aghiesmei Mari în viața credincioșilor, efectele și întrebuințarea ei.

După învățătura Bisericii, apa sfințită la Bobotează sau Aghiasma Mare posedă într-o măsură mult mai mare, decât Aghiasma Mică, darurile și puterea tămăduitoare și sfințitoare. Având o întrebuințare foarte largă și fiind folosită aproape în toate momentele importante din viața liturgică, nu este de mirare că ea se folosește și de cei care nu se pot împărtăși datorită gravității păcatelor lor. Sfântul Ioan Postitorul spune în tratatul său canonic că se poate lua Aghiasmă Mare în loc de Sfânta Împărtășanie în Joia Săptămânii Patimilor, la Paști, Crăciun și Sfinții Apostoli.

Practica aceasta este bună și are o întrebuințare îndelungată, dar ea poate avea două inconveniente. Mai întâi că nu poate constitui o măsura care să silească pe penitent la mai multă pocăință și nici nu poate fi socotită ca un fel de pedeapsă, aghiasma putând fi luată și fără recomandarea preotului. În al doilea rând, există pericolul de a fi socotită ca un înlocuitor al Sfintei Împărtășanii, ceea ce ar constitui o mare greșeală, deoarece Trupul și Sângele Domnului nu pot fi înlocuite cu nimic.

De aceea, trebuie totdeauna făcută diferența între ele, evidențiindu-se însemnătatea Sfintei Împărtășanii, pentru a nu crea obiceiul dăunător de a prefera starea de păcătoșenie și aghiasma în locul unei vieți creștinești normale, care aduce după sine primirea Sfintelor și Dumnezeieștilor Taine. Astfel putem spune și despre Taina Spovedaniei, care riscă să fie greșit interpretată ca suficientă atunci când aceasta nu este urmată de cele mai multe ori de Sfânta Împărtășanie, dată spre întărire duhovnicească.

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 207-209)