Mulţi dintre preoţi motivează scurtarea slujbelor prin lipsa de răbdare a credincioşilor. Asta-i chiar aşa, părinte?

Nu răspund la bancuri. Sigur că e un banc ăsta. Ce legătură are una cu alta? Să ştiţi că la slujbă principalul este că vine Hristos, nu că vin credincioşii. Poţi să faci singur, liniştit, orice slujbă, cu excepţia Liturghiei, la care trebuie să ai dovada că eşti comunitate, că altfel nu vine. Dar, în esenţă, credincioşii nu se plictisesc. Credincioşii care se plictisesc pleacă. Se plictisesc necredincioşii, cei care nu înţeleg că, din nefericire sau din fericire, slujba ortodoxă e o ţâră mai lungă. În general, noi, orientalii, avem mai mult timp de şuetă. Putem să stăm mai mult, n-avem filme prea multe ca să ne streseze şi nici proble­me, să căutăm neapărat soluţii. Dar trebuie să mărturi­sim că există şi un exces care, iarăşi, nu este potrivit: lun­gimea fără rost a slujbelor. Să vă dau un exemplu: maslul de obşte, care oricum este o slujbă lungă, prelungit cu dezlegări, cu alte dezlegări, cu alte dezlegări, cu alte dez­legări, cu cât mai multe dezlegări, cu foarte multe dezle­gări, care nu mai înseamnă nimic - raportat la Taină, nu există prelungiri. Aici nu e ca la fotbal - prelungiri, unşpe metri şi mai vedem după aia, mai aranjăm cu preşedinţii de cluburi... Nu e aşa!

Pe de altă parte, există, în istoria literaturii liturgice ortodoxe, o spusă a lui Proclu, un scriitor bisericesc, care spune că din Liturghia Sfântului Iacob de la Ierusalim s-a prescurtat Liturghia Sfântului Marcu. Din Sfântul Marcu, a apărut Sfântul Vasile. Din Sfântul Vasile, Sfântul Ioan. Dacă ar fi să continuăm, am ajunge la concluzia că grecii, de fapt, astăzi mai au un pic din Sfântul Ioan şi că mai taie şi din picul acesta... Teoria asta că s-a tot scurtat din Liturghie e o prostie — în Biserică întotdeauna au existat rituri paralele! Nu s-a scurtat deloc! Din contră, Liturghia s-a dezvoltat - ca întreg cultul, de altfel. Cul­ tul nostru este stabil din secolul al XH-lea, al XIV-lea, al XVI-lea, în anumite situaţii. De exemplu, Prohodul Maicii Domnului unde-l găsim în cărţile de slujbă? Nu există! El a apărut ca urmare a evlaviei populare în secolul al XVI-lea în Rusia şi n-are legătură cu cartea de cult în sine, care este admisă, aprobată de Sfântul Sinod. Se cân­tă din evlavie, din pioşenia aceea necesară slujirii. Cultul absoarbe foarte multe lucruri. Ei bine, este cazul să întelegeţi ceva: asumaţi-vă din slujbă cât puteţi să vă asumaţi.

Există o pildă, o poveste teribilă în viaţa unui prieten de-al meu mult mai bătrân. E vorba de un frate ostaş, Ghiţă Precupescu, un nume de marcă la noi, la Sibiu, care, la un moment dat, îmi povesteşte că s-a dus cu Iosif Țon, renumitul predicator baptist, care era student cu el, la Cluj, la o Liturghie la care predica - era să zic Sfântul Nicolae Colan şi nu greşeam — înaltul Nicolae Colan. Şi acesta predica despre iubire într-un oraş în care ungurii aruncau cu mizerie după el când mergea la slujbă. Sluj­ba superbă, cântată nemaipomenit, predica beton. Ce să zică baptistul? Că-l mânca... trebuia să zică el ceva. Şi zice: „Băi, Gyuri, îi fain tare la voi la ortodocşi, bă, dar unul vine, altul pleacă. La voi e ca în gară". La care, fra­tele Ghiţă îi răspunde: „Băi, ştii cum e în Ortodoxie? Ca un izvor de apă, măi. Fiecare vine cu unealta pe care o are. Unul cu degetarul, altul cu găleata, altul cu cisterna. Fiecare, cât ia, atât consumă. Şi când îi e iar sete, vine ia­ răşi şi mai ia — cât un degetar, cât o găleată, cât o cisternă. Problema este că fiecare răspunde cât un degetar, cât o găleată, cât o cisternă pentru lucrurile pe care le face..."

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 212-214)