Religiile, spiritualitățile de tot felul și, în general, toate formele de meditație și de gândire care trimit la suflet și la realitățile nevăzute ale existenței au fost și sunt zonele cele mai speculate din care au ieșit cele mai multe iluzii, improvizații și chiar aberații extreme depre necunoscuta lume nevăzută. În general, toate aceste forme degenerate neagă valoarea trupului, mai exact imposibilitatea lui de a conține realități spirituale autentice. Binomul este simplu: sufletul este scânteie divină, iar trupul este materie demonică. Sufletul este proprietatea lui Dumnezeu, iar trupul este proprietatea răului. Așadar, unirea dintre ele nu poate fi decât contrarie. Mai concret, sufletul îmbracă trupul (sau chiar mai multe forme de trup), ca prin acest traseu să-și ispășească greșalele făcute în cer. Prin urmare, misiunea sufletului întrupat este aceea de a se elibera de poverile materiei pentru a se purifica și a se întoarce la Dumnezeu (în Oceanul de foc din care a ieșit) curat, ca să primească raiul ca răsplată.

De departe se observă un sincretism dubios de concepții filosofice, ezoterice și chiar creștine, care, din nefericire coabitează fiind validate total sau pațial, împreună sau separat, de tot ceea ce înseamnă credință oportunistă sau religia maselor. Sfântul Evanghelist Ioan sau Sfântul Apostol Pavel le-au spus și le-ar spune că toți aceștia suferă de „îngereală”.  Adică, de concepții și de trăiri care sfidează Realitatea, fug de ea, preferând o lume iluzorie.

Dintru început au apărut astfel de răstălmăciri, din chiar creștinismul timpuriu. De exemplu, așa numitele evanghelii gostice sunt respinse de Biserică tocmai pentru că sunt distorsiuni care, în loc să susțină faptul că lumea este creația bună a lui Dumnezeu, dar care are nevoie să fie judecată și îndreptată, ele propun o lume deistoricizată, o lume deiudaizată, o lume „spirituală” mai degrabă decât lumea alcătuită din materie și spirit, lumea din cer și pămant pe care a făcut-o Dumnezeul lui Israel. Ele deconstruiesc însăși Cartea Facerii și n-au timp pentru Dumnezeul cărții Ieșirii, Dumnezeul care eliberează scalvii și vine să locuiască în mijlocul lor (Vezi o amplă și actuală dezvoltare a subiectului la: N. T. Wright, Cum a devenit Dumnezeu Împărat. Povestea uitată a Evangheliilor, Deisis, Sibiu, 2015, aici p. 105). Din nefericire, Evul Mediu creștin adaugă din și peste aceste concepții o altă viziune spiritualistă „oficială”, așa-zis teologică, care nu doar că le susține, dar le amplifică până la pretenția că emite dogme imparabile. Este binecunoscuta formulă scolastică: „sufletul se mantuiește de lume”. Lumea îl trage în jos, iar el este chemat să se descotorosească de ea. Lumea și toate ale trupului sunt supuse căderii și păcatului, iar sufletul trebuie să se elibereze de ele. Păcatul este amestecat în toate câte există, iar singura șansă a sufletului este să lupte cu toată energia să scape de păcat, de vicii, de materie, până în clipa în care le va părăsi pe toate și se va înălța eliberat la cer.  Pe această cale, suferințele trupului sunt „crucile” prin care suntem mântuiți. De aceea, trebuie să primim suferințele sau chiar să le căutăm pentru că ele ne ajută cel mai mult să ne dezlipim sufletul de trupul pătimaș pentru a-l ajuta, repet, să se „mântuiască de lume”.

Contrar acestei viziuni –  vizibilă cu accente diferite în tot creștinismul –, în Ortodoxie Totul este Întrupare, iar ceea ce nu este întrupare nu este Ortodoxie. Ispita spiritualismului dezîntrupat, precum și a materiei ca sediu al răului nu este proprie cugetării și trăirii în Duh Ortodox. Așadar, potrivit Tradiției Patristice a Bisericii omul se mantuiește în lume (nu de lume) și împrună cu lumea, trup și suflet deodată, materie și spirit în integralitate. Nu fugim de lume, de trup, creații ale Bunului Dumnezeu, așteptând viața veșnică ca o lume pur spirituală. Este și motivul pentru care Sfantul Ioan Damaschin spune că: „sufletul nu este în trup, ci trupul în suflet” (Thesaurus Linguae Graecae, Fragmenta philosophica, vol. 3, cap.6, randurile 13-14), iar tradiția iudaică, preluată de cugetarea patristică spune că în rai, la Adam și Eva, întai se vedeau sufletele și apoi trupurile. De asemenea, părintele Dumitru Stăniloae, contrazicând reîncarnarea și argumentele incinerării, vorbește despre o prezență tainică a trupului în suflet și a sufletului în trup chiar și după despărțirea lor prin moarte. Peste toate, Hristos cel înnomenit și înviat cu Trupul, precum și Maica Domnului cea ridicată cu trupul la cer sunt garanția nestrămutată că trupul și materia toată, câtă a creat-o Dumnezeu sunt „Bune Foarte” (Fc. 1, 3), iar mântuirea și înveșnicirea este continua lor eliberare de cuibăririle demonice din ele (nicidecum o repudiere a lor): dezideratul Hristic, activat continuu prin viața creștinilor asumați. Dimpotrivă, demonul dintru început a fost invidios pe trup și în special, pe om și pe destinul lui de a fi unire a celor două lumi: materială și spirituală.

Ortodoxia este destin de întrupare. Geniul Ortodoxiei este acela că afirmă Întruparea continuă a lui Hristos în lume până ce toate vor lua Chipul Lui: „...până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4, 19), și El chipul nostru: „Și Cuvantul Trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi (In. 1, 14). De asemenea, tot Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă, împotriva nicolaiților dochetiști: „Cine nu mărturisește că Hristos a venit în Trup acela este antihrist” (I In. 4, 2-3). Concluzia directă este că Nașterea continuă a Fiului din Tatăl, mai înainte de toți vecii, nu-și schimbă caracterul nici după întrupare, nici după moarte și înviere. Se schimbă doar planul și ceea ce Hristos trăiește din veci ca Fiu al lui Dumnezeu, vrea să trăiască în veci și ca Fiu al Omului. Așadar, întruparea este un continuum ce-și va atinge împlinirea „când toate vor fi supuse Lui...” (I Co. 15, 27-28), pentru ca apoi să se descopere în veci de veci nedefinitul conținutului ei.

Întruparea lui Hristos arată gândul Său dintru început cu omul, cu îngerul, cu lumea văzută și nevăzută: convergența lor deplină și integralitatea conexiunii lor, fără niciun dezechilibru. Ce este rău în materie este tocmai dezechilibrul dintre ele, afirmarea uneia împotriva celeilalte. Lumea a fost zidită să fie Trup al dumnezeirii. Măsurile creației sunt măsurile dumnezeirii sintetizate de om și asumate de Hristos prin întrupare. Hristos întrupandu-se, nu se întrupează toată dumnezeirea, dar toată dumnezeirea devine părtașă la umanitate si la întreaga creație prin Trupul asumat de Hristos. În acest fel, nimic din cele dumnezeiești nu răman înafara întrupării și nimic din cele create nu rămân în afara dumnezeirii.

Lumea întreagă este destinată să devină împărăția lui Dumnezeu, „cer nou și pământ nou” (Apc. 21, 21), aceleași dintru început, dar transfigurate în har prin Trupul lui Hristos extins în umanitate și în toată creația. Viața veșnică nu va fi altundeva decat în această creație zidită de Dumnezeu. Nu o altă lume, nu un alt cer, ci aceastea transfigurate, adică ajunse la măsura unirii lor depline cu Dumnezeu, întru care vor crește nesfârșit. De aceea, cartea Apocalipsei nu ne vorbește despre Ierusalimul pămantesc urcand la cer, ci invers, despre Ierusalimul ceresc coborând pe pământ (Apc. 21, 22).

Așadar, tot ceea ce nu e întrupare nu este Ortodoxie. Adevărul dumnezeiesc și tot Adevărul ca atare se verifică numai prin întrupare. Realitatea însăși este Adevăr întrupat, neclintit de nimeni și de nimic, chiar lumea spirituală cade sau stă, strălucește sau se întunecă tot în funcție de acest Reper. Cine respinge întruparea respinde Adevărul și se plasează în iluzia spiritualistă a demoniei. De aceea, Ortodoxia se legitimează prin întrupare și toate ale ei sunt pentru și despre întruparea continuă a lui Hristos în lume.

Tainele Bisericii cu accentul pus pe prezența concretă a trupului și a materiei, nu prin absență sau prin delegație, concretizează și revalorizează întruparea. Ierurgiile la rândul lor sunt atât prelungirea Tainelor în creație prin care-și primesc împlinirea, dar și resemnificarea materiei ca rațiune divină plasticizată. Peste ele însă și prin ele, Liturghia Bisericii este Taina prin excelență care actualizează întruparea, pătimirea și Învirea lui Hristos, prin trupul omului care conștient și asumat se împărtășește de ele, actualizând direct și netrucat continuitatea întrupării lui Hristos în lume și a lumii în Dumnezeu!