Există păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte; păcatul de moarte este acel păcat pentru care, dacă nu te pocăieşti şi te găseşte moartea în el, mergi în iad, dar dacă te pocăieşti pentru el, îndată ţi se iartă. Se numeşte de moarte pentru că din pricina lui sufletul moare şi poate învia numai datorită pocăinţei. Păcatul acesta este pentru suflet ceea ce este rana pentru trup. Există răni care se pot vindeca şi care nu îi provoacă trupului moartea, dar există şi răni mortale. La fel sunt şi păcatele. Păcatul de moarte ucide sufletul, îl face incapabil pentru fericirea duhovnicească. Dacă, de exemplu, un orb este aşezat într-un loc din care se vede o privelişte minunată şi este întrebat: „Nu-i aşa că-i o privelişte minunată? Ce frumuseţe!", el, cu siguranţă, ar răspunde că nu simte acea frumuseţe, deoarece nu poate vedea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre neputinţa pe care o are sufletul ucis de păcat faţă de fericirea veşnică.

Păcatul îşi pune pecetea nu numai pe sufletul, ci şi pe înfăţişarea omului, pe purtarea lui exterioară şi pe chip.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 42-43)