Prin neascultare, omul activează în sine posibilitatea morţii, ca expresie a propriei libertăţi folosite fără discernământ.

Omul moare nu datorită fiinţei sale de muritor (căci nu a fost creat pen­tru a muri, ci pentru a trăi), ci deoarece se depărtează de Dum­nezeu, Care este Viaţa lumii. Omul pleacă de la Viaţă şi refuză comuniunea în ascultare cu Cel ce i-a dat viaţă.

El devine stricăcios prin păcat şi - ca o expresie a acestei stricăciuni - omul în­cepe să omoare pentru a trăi, se hrăneşte cu viaţa făpturilor dimprejurul său, îşi prelungeşte propria viaţă muritoare prin moarte, perpetuând moartea prin viaţa sa.

Dumnezeu rânduieşte „pen­tru ca răutatea să nu fie fără de moarte", ca trupul omului, care se hrăneşte cu moartea altora, să moară, adică să se despartă de sufletul nemuritor şi să se unească în cele din urmă cu materia din care a ieşit.

Moartea este consecinţa păcatului, care este o îmbolnăvire de nefiinţă şi o depărtare a omului de Dumnezeu. Însă moartea este şi o mângâiere, o slobozire din robia stricăciunii, căci trupul îmbă­trâneşte şi se strică, tinzând spre pământ, apropiindu-se de cele din care a fost creat, căci „nu are viaţă vecuitoare în el".

Dreptul Simeon cere slobozirea din robia stricăciunii, arătând că în gân­direa lui Dumnezeu, moartea este o eliberare de păcat. În Hristos, moartea se converteşte în moarte a morţii şi trecere de la moarte la viaţă (Paşti).

Păcatul este ruptura de sine a fiinţei, şi el include nefirescul şi absurdul lumii care îşi alienează vocaţia de nemurire şi alu­necă în tenebrele negării de sine (omul fiind chip al lui Dumne­zeu) şi de ceilalţi. Din această perspectivă, mântuirea adusă de Hristos este tocmai anularea acestei negări şi afirmarea defini­tivă a victoriei iubirii asupra morţii de sine.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina Veacurilor - unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Editura Doxologia, 2010, p. 379)