Mai demult, oamenii erau într-o stare primitivă, nu aveau nici case, nimic. Intrau în peșterile fără ferestre, închideau și intrarea cu pietre și crăci, așa încât să nu pătrundă aerul. Nu înțelegeau că afară este viața, oxigenul. În peșteră, omul se strică, se îmbolnăvește, se nimicește, în vreme ce afară prinde viață. Poți să înțelegi adevărul? – atunci ești în soare, în lumină, vezi toate mărețiile; altfel, ești în peșteră întunecoasă. Lumină și întuneric. Ce este cel mai bine? Să fii blând, smerit, liniștit, să ai înlăuntrul tău iubire sau să fii nervos, necăjit, certat cu toți? Fără îndoială, cea mai înaltă este iubirea. Religia noastră are toate aceste bunătăți și este adevărul. Însă mulți se călăuzesc după altceva.

Cei ce neagă acest adevăr sunt bolnavi sufletește. Sunt ca și copiii bolnavi care, fiindcă au fost lipsiți de părinți, ori s-au despărțit, ori s-au certat au devenit inadaptabili. Și la erezii se duc toți rătăciții. Copii rătăciți ai unor părinți rătăciți. Însă, toți acești rătăciți și inadaptați au o putere și o stăruință… și izbândesc în multe lucruri. Îi supun pe oamenii normali și liniștiți, deoarece îi influențează și pe alții asemenea lor și slujesc și lumii, fiindcă aceștia sunt cei mai mulți și își află adepți. Există și alții care, deși nu tăgăduiesc adevărul, sunt totuși rătăciți și bolnavi sufletește.

Păcatul îl face pe om foarte încurcat sufletește. Rătăcirea nu se risipește prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos vine izbăvirea. Cea dintâi mișcare o face Hristos: Veniți la Mine toți cei osteniți… (Matei 11, 28). Pe urmă, noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră intenție, pe care o vădim prin iubirea noastră față de El, prin rugăciune, prin părtășia la viața Bisericii, la Sfintele Taine.

(Ne vorbește părintele Porfirie – Viața și cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, 2003,  pp. 161-162)