— Părinte, oare ajută să-şi însemneze cineva greşelile lui ca să nu le uite până ce se va mărturisi?

— Atunci când m-a durut cu adevărat pentru o greşeală ce am făcut-o, nu o mai pot uita. Conştiinţa mă mustră, sufletul mă doare şi-mi aduc aminte de ea mereu. Până în clipa când merg la mărturisire, greşeala lucrează în mine, îmi împunge inima şi sunt mustrat de conştiinţă. Adică sufăr, dar sunt şi răsplătit de Dumnezeu pe măsură. Iar când fac o greşeală şi nu mă mai gândesc la ea, atunci greşeala nu mă mai îmboldeşte... Şi astfel o uit şi rămân neîndreptat. De aceea unii, deşi le faci observaţii pentru vreo greşeală ce au făcut-o, râd ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Însă gestul acesta are obrăznicie, nepăsare; este ceva cu desăvârşire satanic.

Ai auzit ce spune David: Fărădelegea mea eu o cunosc şi mă voi îngriji pentru păcatul meu şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Cu toate că Dumnezeu îl iertase, acela din mărime de suflet suferea înlăuntrul său şi de aceea primea mereu mângâiere dumnezeiască. Alţii se pierd prin continue diagnostice asupra lor înşişi. Însemnează şi iarăşi îşi însemnează în mod scolastic greşelile lor, chipurile ca să facă o lucrare mai fină, le trec prin rafinărie, le ameţesc, dar nu se îndreaptă. Dacă însă ar prinde unul după altul defectele cele mari şi s-ar nevoi să le îndrepte pe acestea, ar dispărea şi cele mici.

— Părinte, dacă cineva nu trăieşte în pocăinţă, dar slavosloveşte pe Dumnezeu, este primită de Dumnezeu slavoslovia lui?

— Nu. Cum să primească Dumnezeu această slavoslovie? Unuia ca acesta mai întâi îi trebuie pocăinţă. Căci dacă rămâne în păcat, la ce îi foloseşte să spună: Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă lumina...? Aceasta înseamnă obrăznicie. Ceea ce se potriveşte să spună este numai aceasta: „îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu trimiţi un trăsnet să mă ardă!” pentru că acest fel de slavoslovie are pocăinţă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, III, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 183-184)