Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. Ați auzit că v-am spus: Mă duc și voi veni la voi. Dacă M-ați iubi, v-ați bucura că v-am spus că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl Meu este mai mare decât Mine. Și acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeți când se vor întâmpla. Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine; dar, ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl și precum Tatăl Mi-a poruncit, așa fac. Ridicați-vă, să mergem de aici. Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca și mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteți curați pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădița neroditoare, care se usucă și e adunată și aruncată în foc și arde. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă. (Ioan 14, 27-31; 15, 1-7) (Luni în săptămâna a șaptea după Paști)

În lunea după Înălțarea Domnului, Evanghelia zilei rememorează cuvintele lui Iisus de la Cina cea de Taină, referitoare la iminenta despărțire a Sa de ucenici. Așa cum de multe ori le vestise pacea, tot la fel cuvântul de despărțire îndeamnă la pace. Însă e o altfel de pace decât cea a lumii. Anume, o pace interioară, care liniștește inima și o întărește în fața tulburărilor și primejdiilor. Desigur că ucenicii nu au resimțit acea pace în momentele ce au venit imediat după aceea, adică la prinderea Domnului, la judecata, osândirea și răstignirea Lui. Însă pacea hristică a rodit în Apostolii ce primiseră pe Sfântul Duh, atunci când propovăduiau în lume. În primejdii, chinuri, bătăi, prigoane, așa cum povestește marele Pavel, ei erau în pace și la rândul lor transmiteau pace noilor creștini, care au schimbat lumea tocmai sfidând necazurile, prigoana, primind cu seninătate moartea martirică. Pentru că Hristos, Pacea adevărată, nu ca pacea lumii, era cu ei. Tot cu același cuvânt i-a salutat Hristos și prima dată când i-a vizitat după Înviere: „Pace vouă!”

Definitorie pentru Hristos este dragostea, însă nu o dragoste turbulentă, ci plină de pace. Aceasta oferă echilibru duhovnicesc și creștere, atât în adâncimea credinței, cât și exterior, prin aducerea altor oameni la credință. Iar Domnul atenționează că prin pacea adevărată ucenicii nu se vor tulbura la despărțirea de El, pentru că această pace cunoaște realitatea lucrurilor, anume că tot binele izvorăște de la Dumnezeu, totul se face pe pământ, cu voia și îngăduința lui Dumnezeu. Ce e tulbure, așadar e totdeauna apanajul celui rău, care vânează în ape tulburi, atunci când oamenii sunt confuzi, reacționează cu rapiditate și fără prea mult discernământ.

În a doua parte a Evangheliei, Iisus rostește pilda viței și a mlădițelor. Iar dacă totul își trage seva de la Hristos, de bună seamă că atunci când mlădițele se usucă, deci nu mai au nicio sevă în ele, sunt tăiate și aruncate în foc. Cititorul își formează repede o imagine foarte plastică despre cum oamenii care se separă de Hristos, care se rup de El, nemaiavând nimic de-a face cu El, se usucă și se autoexclud de la masa Împărăției. Domnul este Cel care asigură rodul bogat dat de mlădițe, așadar tot ceea ce facem nu ne aparține nouă, ci Celui care ne-a făcut. 

Prin pilda viței și a mlădițelor ni se transmite o învățătură importantă. Știm prea bine că, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, noi creștinii nu suntem mlădițele originale, ci unele altoite (Romani 11, 17-24). Prin Botez devenim „noul Israel”, avem moștenire de la neamul ales, la promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam. Dar tot de aici putem înțelege că, dacă nu dăm roade vrednice de Vița cea adevărată, atunci și noi ne vom usca și vom fi tăiați de la legătura care ne ține în viață. Astfel noi, altoiuri primite la mântuire, prin dragostea lui Iisus Hristos, putem să ajungem din cauza nevredniciei în afara Împărăției lui Dumnezeu. Și cum odinioară spunea Hristos, că poate să ridice și din pietre adevărați fii ai lui Avraam (Matei 3, 9), depărtarea noastră de Dumnezeu nu rămâne fără ecou. Domnul își poate atrage la Sine un alt popor al Său, ca unul Care poate toate. Fiind creștini nu ne putem culca pe laurii victoriei, mândri că suntem altfel decât restul omenirii, că suntem speciali. Faptul de a fi speciali ni-l dă disponibilitatea noastră de a împlini legea lui Hristos, legea dragostei. De aceea, azi simțim că Dumnezeu ne părăsește, lăsându-ne în necazuri mult prea des. Însă ca un Domn îndurător și milostiv, Mântuitorul așteaptă întoarcerea noastră la Sine și ne primește, doar să dăm semn că vrem să rămânem în El. Atunci tot ceea ce vom cere, ni se va da.