Toate religiile păgâne recunosc răsplată şi pedeapsă după moarte. Până ce adevărata lumină a credinţei a luminat omenirea, viaţa de dincolo de mormânt se înfăţişa sub chipurile cele mai întunecoase şi mai nehotă­râte. Conştiinţa necreştină n-a cunoscut totdeauna chipul întreg şi viu a nemuririi individuale.

De aceea, ori de câte ori problema vieţii viitoare trecea din domeniul religiei la acela al filozofiei, aceasta din urmă nu putea să-şi închipuie o mai bună soartă pentru suflet decât unirea cu dumnezeirea, sau cu spiritul universului, ceea ce exclude de la sine orice idee de personalitate sau de individualitate pentru om după moartea sa. Toate popoarele credeau că sufletul trăieşte mai departe dincolo de mormânt şi rămâne în legătură cu cei vii, care sunt încă pe pământ. Şi fiindcă cei vechi îşi reprezentau viaţa de dincolo de mormânt într-un chip obscur, nehotărât şi misterios, sufletele ce trecuseră în acea lume tainică, inspirau celor vii un fel de neîncredere şi de frică. Crezând în nedezlegarea legăturii ce uneşte adormiţii cu viii şi în influenţa pe care repausaţii o pot avea asupra celor vii, aceştia din urmă întrebuinţau felurite mijloace pentru a-şi atrage bunăvoinţa locuitorilor lumii de dincolo de mormânt. Aceste mijloace, cunoscute din cea mai adâncă antichitate, sunt respectul către strămoşi, jertfele, ceremoniile religioase particulare, necromanţia (mincinoasa ştiinţă de a chema umbrele morţilor pe care o practicau cei ce se numeau necromanţi).

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 259-260)