Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, întemeietorii mănăstirii, au lăsat, prin exemplul vieţuirii lor sfinte, generaţiilor de monahi care au urmat, un testament spiritual pe care ei înşişi l-au împlinit: acela de a întrupa, prin jertfa rugăciunii şi a muncii, virtuţile iubirii de Dumnezeu şi de oameni şi sfinţenia, ca înălţare a firii omeneşti. Rămăşiţele pământeşti ale vieţuitorilor din trecut, pline de bună mireasmă, descoperite în cursul lucrărilor de restaurare a Mănăstirii Pângăraţi confirmă acest fapt.

Mărturiile arheologice şi datele istorice păstrate arată că Mănăstirea Pângăraţi a fost, de la întemeierea ei, în 1560, de către Voievodul Alexandru Lăpuşneanu, şi până la desfiinţarea ei, în 1872, un important centru cultural pentru viaţa monastică a Moldovei medievale.

Destinul mănăstirii s-a împletit cu istoria zbuciumată a ţării, cunoscând astfel şi perioade de linişte, de înflorire a vieţii duhovniceşti, alternate cu vremuri de restrişte, în care lupta pentru păstrarea credinţei a îmbrăcat forme martirice.