Ioan Gură de Aur e un atlet al lui Hristos care se deosebeşte de colegii săi de calendar, adică de ceilalţi sfinţi.

Într-o singură viaţă a luptat pe două fronturi: a luptat pentru a dobândi sfinţenia individuală... A fost o luptă cumplită. După ce a învins fiecare părticică a trupului său şi a nimicit pe fiecare duşman şi fiecare piedică care l-ar fi putut împiedica să atingă cerul, a început o altă luptă: lupta pentru a ridica Biserica lui Hristos cu întreaga mulţime a credincioşilor pe piscurile sfinţeniei şi curăţiei creştine. Lupta pentru Biserică e actul celei mai depline iubiri faţă de oameni.

Biserica este ca o cetate, între zidurile căreia oamenii obişnuiţi, oamenii care nu au calităţi excepţionale sunt protejaţi. De altfel, în acel timp creştinismul se numea „adevărata filozofie”. Intrând în Biserică, omul obişnuit poate trăi ca locatarul unui mare bloc cu câteva etaje deasupra pământului, deasupra jalnicei vieţi pământeşti, şi cu câteva etaje mai aproape de cer.

Atleţii lui Hristos, care luptă pentru Biserică, luptă în fapt pentru a le da oamenilor posibilitatea unei condiţii umane superioare, de a-şi trăi viaţa la o altitudine demnă de un om: la câţiva metri mai sus de la pământ şi cel puţin cu câţiva metri mai aproape de cer.

În a doua perioadă a vieţii sale, Gură de Aur a luptat ca un campion pentru a-i aduce pe oameni în Biserică şi apoi n-a încetat să înalţe Biserica împreună cu toţi oamenii pe care aceasta îi cuprindea deasupra pământului, mai aproape de cer, unde oamenii pot respira într-o atmosferă mai curată, mai demnă, mai calmă.

(Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, Editura Deisis, pp. 7-8)