Ce e icoana, dacă nu o fotografie stilizată a unor prieteni dragi?

Hristos, Maica Domnului, sfinții, îngerii – nu sunt ei familia noastră? Mai presus de familia noastră biologică, există această sublimă familie cerească, mai aproape de noi, mai grijulie și mai puternică prin unitatea ei decât ne-am putea imagina.

De ce ne-ar ajuta sfinții, dacă nu din pură iubire? Nu sunt ei, oare, prietenii noștri cei mai devotați, încăpățânat de iubitori, avocații nostri înflăcărați în fața lui Dumnezeu?

Cine nu-i acceptă și nu-i iubește pe sfinți nu poate înțelege icoana. Sfinții sunt oameni ca noi, foști păcătoși, cu slăbiciunile, greșelile și păcatele lor, mai mici sau mai mari, relativi în tot. Dar care, la un moment dat, și-au spus „gata”, și-au luat în serios mântuirea și au început o luptă acerbă cu ei înșiși. Oameni pentru care Dumnezeu a însemnat realitatea ultimă, cea mai importantă. Oameni care au început să simtă gustul harului și au dorit mai mult și mai mult. Sfinții sunt dovada că oamenii păcătoși pot ajunge în Rai prin pocăință!

Mă bucur că mă aflu într-o biserică a generațiilor care au reușit să zidească Raiul! Biserica lui Hristos este, mai înainte de toate, această măreață Catedrală ce străbate veacurile, zidită din jertfele sfinților proroci, apostolilor și ucenicilor, Sfinților Părinți, martirilor și mucenicilor, pustnicilor, ierarhilor, sfintelor cuvioase femei și mucenițelor fecioare, tuturor apărătorilor dreptei-credințe. Drumul fiecăruia e unic și putem învăța enorm din experiența lor. E imposibil să nu găsești câțiva care să rezoneze cu propria experiență de viață. E încă loc în Biserica Sfinților și ei ne cheamă să le fim alături în bucuria cea veșnică.

Când prietenul nostru drag, ori părintele, ori copilul, ori fratele e plecat departe, poate chiar în lumea de dincolo, ce ne rămâne sunt doar icoane: fotografii, rânduri, amintiri disparate, lucruri personale. Le atingem, le simțim vibrația, ne aduc aminte de persoana dragă nouă, dar nu o pot cuprinde, nu o pot aduce întreagă, reală, în fața noastră. Sărutăm fotografia de dor, ca și cum asta ar traversa timpul și spațiul către acel dincolo unde se află real sufletul drag. Nu bucata de hârtie o venerăm, ci realitatea transpusă de ea, persoana și amintirea ei surprinsă acolo.

Ortodocșii creștini nu sunt și nu pot fi idolatri. Nu se închină icoanei, ca lemn magic de la care vine o putere spirituală, ci realității pe care icoana o simbolizează. Chiar atunci când vorbim despre icoane făcătoare de minuni, nu lemnului care secretă mir ne închinăm, ci Maicii Domnului sau sfântului care s-a milostivit să ne trimită semn al îndurării și leac vindecării noastre.

Contemplând o icoană, privim ca pe o ferestră în Rai. Chipul zugrăvit acolo aduce a ceva cunoscut, ne face familiară realitatea cerească. Pune o proptea minții noastre omenești, pentru a ne putea ridica la cunoașterea persoanei sfinte zugrăvite acolo. Nu e fotografie, este o metaforă, deschide și închide în același timp. Datorită acestui fapt, Biserica Ortodoxă a ales iconografia bizantină. Hieratismul ei stilistic este expresia cea mai potrivită a paradoxului surprins de icoana ortodoxă.

Baza realizării icoanei se află în Scriptură (vezi în Vechiul Testament, realizarea Cortului și a Chivotului unde se păstrau Tablele Legii, pe capacul căruia erau adăugați doi heruvimi) dar, mai ales, în Legea cea Nouă adusă de Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu cel nevăzut a luat chip de om pentru ca omul să Îl (re)cunoască, înseamnă că lumea creată, materialitatea a fost în întregime sfințită prin sublimarea ei în corporalitatea hristică. Înseamnă că trupul (fața lucrurilor, prezența lor materială) nu e cu nimic mai prejos decât sufletul, doar împreună fac acest tot unitar care este omul. Tocmai de aceea, omul nu poate înțelege/ trăi pe deplin o realitate total spirituală, cum e lumea îngerilor, de pildă, dacă nu are o reprezentare a ei. Miezul transcendent al lucrurilor nu poate fi cuprins de mintea noastră omenească decât prin intermediul simbolurilor.

Icoana are această vădită latură simbolică, al cărei scop nu este altul decât cunoașterea lui Dumnezeu. Transcendența icoanei presupune că dincolo de lemnul, pigmenții, vopselurile și chipul zugrăvit pe ele există ceva mai mult, o realitate pe care icoana o metamorfozează tainic, transmițînd-o și, în același timp, ascunzînd deplinul ei înțeles. Iisus Hristos este cea dintîi și suprema expresie a icoanei lui Dumnezeu Însuși. Persoana Lui arată și ascunde în același timp. Ni-L face cunoscut pe Dumnezeu într-o formă acceptabilă minții noastre, dar realizăm că ființa lui Dumnezeu, realitatea existenței și a lucrărilor Sale nu pot fi cuprinse cu mintea în chip rațional.

Există însă un progres în cunoașterea lui Dumnezeu, care este exclusiv un rod al harului, dar al lui Dumnezeu Însuși. Cei care L-au văzut pe Hristos cu dorința de a-L cunoaște au simțit puterea Lui dumnezeiască în prezența Lui („Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, zice Petru – Matei 16,16 ), deși au înțeles mult mai târziu Adevărul Persoanei Sale. Pe măsură ce omul dobândește har peste har, sfințindu-și viața, atunci vederea lui Dumnezeu dă o cuprindere superioară cunoașterii contemplative pe care o propune icoana. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre această cunoaștere inițială a lui Dumnezeu, de natură iconică, pe care o numește „prin ghicitură”, un soi de oglindă primitivă, semănînd unui staniol care reflectă vag, cețos, realitatea. Această cunoaștere a lui Dumnezeu începe din viața pămîntească, dar se continuă dincolo de moarte, în formă deplină: „În parte cunoaştem şi în parte prorocim. Dar, când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar, când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Corinteni 13, 9-12).

Pentru cel care și-a sfințit viața, totul este o icoană. Oamenii, lucrurile, situațiile de viață, natura devin icoane ale voinței dumnezeiești și chipuri tainice prin care Dumnezeu vorbește sufletului. În rugăciunea tainică a inimii, omul însuși devine o icoană a lui Dumnezeu.