Părintele Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) – Mărturisitor în temnițele comuniste

Este condamnat la 2 ani închisoare corecțională. Cunoaște penitenciarul de la Jilava (iulie 1950), apoi coloniile de muncă de la Poarta Albă (mai 1951) și Culmea (1951).

Părintele Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) s-a născut la 24 decembrie 1896 în București. A urmat liceul în Ploiești, pentru ca în 1916 să fie încorporat și trimis pe front, cu gradul de sublocotenent. Este demobilizat în 1920 și se întoarce în București, pentru studiile universitare. Din cauza greutăților materiale, tânărul Teodorescu renunță la studii și în 1922 pleacă la Constanța, unde intră în Serviciul Maritim Român, pe un post de ofițer-asistent. Face lungi și dese călătorii, dobândind astfel o solidă cultură tehnică. În 1924 revine la București, unde un an mai târziu intră în gazetărie cu numele de Sandu Tudor. Se apropie de revista „Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic. Mai târziu, George Călinescu îl va considera pe Sandu Tudor „poetul oficial al Gândirii”. Sandu Tudor debutează cu volumul de versuri „Comornic”. Se apleacă tot mai mult asupra poemului creștin, încât în 1927 scrie „Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov”, pe care îl publică mai târziu cu sprijinul lui Tit Simedrea, Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. În același an, la recomandarea lui Gala Galaction, Sandu Tudor pleacă la Chișinău pe postul de subdirector al Internatului teologic. După doar câteva luni, revine în București pentru a ocupa postul de secretar al Oficiului universitar. Tot în această perioadă obține licența în Filosofie.

În 1929 face o călătorie la Muntele Athos, unde viețuiește câteva luni. Își găsește o călăuză duhovnicească în persoana unui călugăr îmbunătățit, de la care înțelege trăirea autentică în Duhul Sfânt. Începe să cunoască și se simte atras de Rugăciunea Inimii. Revenit în țară, dorește să descopere tradiția isihastă din spațiul românesc, să se lumineze în duhul filocalic. Aici este ajutat și de unii intelectuali ai vremii, căutări ai unor întrebări asupra rostului pe care trebuie să-l aibă creștinismul în contextul provocărilor lumii contemporane. De altfel, Sandu Tudor este chiar categoric în această privință, spunând: „Viața duhovnicească nu este nici nouă, nici veche, e veșnică asemenea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. Vremea de acum pare că nu poartă semnele adevăratei duhovnicii. Dăinuiește mai mult o «preocupare», o mirare, nu o trăire în cele sfinte... Și tu, întrebătorule, care vrei să afli o întrebare de viață, fără a fi profet, deschide cartea de sfârșit a Evangheliei. Prin slovele ei vei urca și vei vedea departe ceva din sângeriul amurg al celei din urmă înserări a Apocalipsului. […] Să nu ne mințim. Există și o spiritualitate a Celui întunecat, foarte asemănătoare cu cea a Hristosului. Ea se apropie mai puternică ca oricând. Cu cât lumina crește, cu atât și umbra e mai neagră. Aceasta este așa fără vreo sminteală pentru că Domnul Slavei vine, vine deasupra veacurilor, mai fatal ca orice. Dacă ne este dat ceva nou pentru cei ce voim să slujim Semnul Răstignirii, nu este o nouă spiritualitate, ci o nouă pocăință voinică și aspră, ca pe niște adevărați ostași ai celui ce vine pe calul alb de apoi”. Prin urmare, este tot mai convins că răspunsurile la probleme duhovnicești ale timpului său se regăsesc în descoperirea Tradiției, care este mai actuală decât oricând.

În 1930, Sandu Tudor se desparte de „Gândirea”, deoarece viitorul îl vedea într-o altă perspectivă politică cu totul diferită față de opțiunea pentru regimurile de extremă dreaptă. După cum avea să demonstreze în publicațiile sale, săptămânalul „Floarea de Foc” (1932-1936) și cotidianul „Credința” (1933-1938), el va adopta o poziție vecină cu stânga, însă fără a abdica de la credința creștină. Prin ideile sale politice, pe care nu le-a dezvoltat, dar le-a conturat prin articolele sale de analiză, Sandu Tudor a încercat să se situeze între cele două extreme. El a condamnat cele două extreme politice, considerându-le marile calamități ale secolului XX și demonstrându-le mai ales caracterul antiuman, în articole precum: „Bestialitatea modernă”, „Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu”, „Între sobor și soviet”, „Lecția proceselor de la Moscova”, unele devenind probe acuzatoare la procesul din 1958. El se va ralia inițiativei lui Petre Constantinescu-Iași și Alexandru Mihăileanu de a publica clandestin un „Buletin antifascist”. Din acest motiv, a fost suspectat de activitate comunistă, în situația în care majoritatea intelectualilor se orientau către dreapta.

În 1939 este mobilizat, iar mai apoi trimis pe front. În noiembrie 1942 i se scot la suprafață materialele cu tentă de stânga, din acest motiv fiind internat o scurtă perioadă de timp în lagărul de la Târgu Jiu. În august 1943, Sandu Tudor participă la prima retragere spirituală, găzduită de către Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei, în Palatul mitropolitan din Cernăuți. La întâlnire participă și alți intelectuali, precum: Nicolae M. Popescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Petru Manoliu și Benedict Ghiuș. Sandu Tudor susține o prelegere cu titlul: „Rugăciunea Inimii și Sfântul Isihie”. Tot acum se înfiripă ideea formării unui grup de dialog teologic între clerici și intelectuali. Un an mai târziu, după demobilizare, Sandu Tudor se hotărăște să se lepede de lume, pentru a se retrage în spațiul monahal și să concretizeze ideea formării unui grup de descoperire a tradiției isihaste. Își găsește loc în mijlocul Capitalei, în turnul clopotniță al Mănăstirii Antim, într-un așezământ destinat cazării studenților monahi la Teologie. Era locul propice pentru formarea asociației „Rugul Aprins” împreună cu prietenii săi, Benedict Ghiuș și Alexandru Mironescu. Treptat, acestei idei se vor atașa și alții, precum părintele: Sofian Boghiu, Anton Dumitriu, Paul Sterian sau Vasile Voiculescu. De asemenea, participă la restaurarea bisericii Mănăstirii Antim, pentru care își oferă întreaga avere. Începe seria conferințelor duminicale, în biblioteca mănăstirii și a serilor duhovnicești de peste săptămână. În 1945, de Duminica Rusaliilor, împreună cu Benedict Ghiuș și Alexandru Mironescu, la Cernica, Sandu Tudor îl descoperă pe protoiereul Ioan Culâghin, duhovnicul fostului Mitropolit Nicolae al Rostovului, refugiat din calea ofensivei sovietice. De la acest preot rus, cei trei entuziaști ai Rugului Aprins primesc binecuvântarea și înțeleg practicarea Rugăciunii inimii. Duhovnicul este chemat la București, periodic, să asiste/ participe la conferințele de la Antim. Acestor manifestări se adaugă și alți clerici și intelectuali de înaltă ținută, precum: Părintele Dumitru Stăniloae, Paul Constantinescu, Olga Greceanu, Mitropolitul Tit Simedrea, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Virgil Stancovici, Ion D. Ștefănescu, Haralambie Vasilache, Vasile Vasilache, Mihail Avramescu și mulți alții. Se creează o autentică emulație intelectuală de cunoaștere isihastă. Totodată, sunt atrași tineri care să se inițieze în tainele isihasmului, printre care se numără: Leonida Plămădeală, Nicolae Bordașiu, Felix Dubneac, Roman Braga și alți studenți de la facultăți bucureștene.

Această atmosferă culturală și religioasă este curmată la presiunea Ministerului Cultelor, când starețul Antimului este schimbat (martie 1948). Era previzibil deoarece, încă din octombrie 1946, părintele Culâghin fusese reținut în vederea „repatrierii” în Uniunea Sovietică. Conferințele sunt interzise. Membrii grupului nu renunță pentru a se întâlni, măcar la slujbele din biserica mănăstirii. Cu toate riscurile, unii mai poartă dialoguri duhovnicești cu părinții din Antim. La 3 septembrie 1948, Sandu Tudor este tuns în monahism pe seama obșții mănăstirii Antim de către Arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, primind numele de „Agaton”. Însă, la 10 decembrie 1949, Agaton Sandu Tudor pleacă la Craiova, unde Mitropolitul Olteniei îl chemase pentru „lucrări de editură”. Câteva luni mai târziu, în căutarea isihiei, Agaton Sandu Tudor este închinoviat la Schitul Crasna, județul Gorj. Alături de el mai viețuiesc Adrian Făgețeanu, Antonie Plămădeală și Paulin Lecca. La 12 martie 1950, „având o pregătire teologică și o aleasă trăire călugărească, precum și o ucenicie de cinci ani de zile la Sfânta Mănăstire Antim-București”, Agaton Sandu Tudor este hirotonit ieromonah și hirotesit duhovnic de către Mitropolitul Firmilian în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova. O lună mai târziu, părintele Agaton este numit stareț la Crasna. Însă, la 29 iunie 1950 este arestat de Securitate pentru presupuse „ilegalități pe frontul de est”. Este condamnat la 2 ani închisoare corecțională. Cunoaște penitenciarul de la Jilava (iulie 1950), apoi coloniile de muncă de la Poarta Albă (mai 1951) și Culmea (1951).

Virgil Maxim l-a întâlnit pe Sandu Tudor la Jilava, de la care ne-a rămas o mărturie: „Cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit, în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat și poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viață plină de experiențe lumești, ca Fericitul Augustin, văzându-și goliciunea lumeștilor apucături, s-a călugărit. […] La Jilava ne-am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu. Primăvara începuse la Jilava cu un antrenament al deținuților, cu scopul de a-i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic se efectua în jurul Reduitului o plimbare de aproximativ două ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungați sub lovituri și bătăi de gârbace și arme. Mulți cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor și, ținându-i în brațe, îi purtam între noi, ferindu-i de lovituri. Îndârjiți de această atitudine, milițienii se repezeau asupra noastră, lovind la întâmplare. Într-una din aceste zile de teroare, când și soarele ardea dezlănțuit, am simțit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana și mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins brațul și, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al milițienilor. Din când în când, m-am uitat la fața omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mișcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închiși, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută și dragă, mă făcea să înțeleg că am lângă mine un nuntaș al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimțind loviturile pe care le primeam. Când, sleiți de alergare, unii se prăbușeau, milițienii se repezeau să-i calce și să-i zdrobească cu lovituri fără cruțare, rupându-le membrele, spărgându-le capetele sau burdușindu-le spinările cu cizme, după cum îi lăsa inima. Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simțea mai bine, ședeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinția sa, cu orice prilej, îmi tâlcuia înțelesurile sfinte din învățăturile Sfinților Părinți, ale martirilor și mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simțea câteodată nevoia pentru umilință și-mi mărturisea că nu a fost un tânăr cuminte, nici bărbat cinstit, și că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească: «-Orice vei auzi rău despre mine să crezi, pentru că am fost un mare păcătos»”.

La 9 februarie 1952 este eliberat. Se întoarce în Oltenia. Pentru că are stigmatul de fost deținut politic, este nevoit să plece în altă mănăstire. În septembrie 1952, merge la Sihăstria Neamțului, de unde la 15 noiembrie 1953 ajunge la Slatina, respectiv Schitul Rarău. Primește schima monahală, de acum devenind Ieroschimonahul Daniil de la Rarău. În 1954, Ieroschimonahul Daniil restabilește legăturile cu vechiul nucleu al Rugului Aprins de la București, prin vizite făcute la profesorul Alexandru Mironescu, la arhitectul Constantin Joja și părintelui Sofian Boghiu, egumenul mănăstirii Plumbuita. Se întâlnește cu Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu și grupul studenților format din Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Emanoil Mihăilescu și George Văsâi. În aceeași perioadă, duhovnicul Cleopa Ilie și ucenicul său, Arsenie Papacioc, aflați în cercetarea unor mănăstiri din București și împrejurimi, fac o vizită duhovnicească în casa lui Alexandru Mironescu. Se creează din nou o emulație duhovnicească întreținută de intelectuali, desigur la scară mai mică față de ce se întâmplase la sfârșitul anilor 40. În iulie 1956, la Mănăstirea Slatina, vechiul participant al conferințelor de la Antim, Andrei Scrima, primește tunderea în monahism, avându-l ca naș pe Benedict Ghiuș. Ceremonia are loc în prezența monahilor Daniil Sandu Tudor, Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală și a altor apropiați. Scrima urma să plece în India la bursă de studii și ca mesager al Patriarhului Justinian pentru a arăta Bisericilor din Occident cum regimul comunist-ateu limitează libertatea de credință în România.

În august 1956, nucleul format din tinerii studenți și îndrumat de Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor cercetează Schitul Rarău timp de 10 zile. Aceștia sunt introduși în tainele credinței ortodoxe, după un program inițiat de însuși Ieroschimonahul Daniil, care consta în: evitarea pe cât posibil a primirii educației politice în facultate, prin limitarea la activitatea strict științifică; o pregătire spirituală intensă prin practicarea constantă a Rugăciunii inimii, participarea activă la slujbele religioase, primirea sfaturilor duhovnicești, lectură teologică, meditații și dialoguri pe teme de spiritualitate. Egumenul Daniil dorea ca aceștia să devină „oameni spirituali” pentru ca, după absolvirea studiilor superioare să intre în monahism și să facă față ofensivei ateiste. Însă, vigilența Securității s-a făcut simțită. La 27 septembrie 1956, Securitatea Regiunii Suceava deschidea un „dosar de acțiune informativă de grup”, pentru clarificarea suspiciunii „de activitate legionară sub mască religioasă” dusă de Daniil Sandu Tudor, care „urmărește mărirea schitului Rarău prin atragerea elementelor tinere legionare eliberate din penitenciar, cu care să poată aduce luptă activă contra regimului, asemănătoare celei de la Vladimirești”. În viziunea organelor de represiune, Sandu Tudor are legături cu Arsenie Papacioc, care furnizează „ajutoare alimentare anahoreților din munți”. Este filat de Securitate și i se interceptează corespondența. De asemenea, Securitatea dirijează în jurul său și infiltrează informatori în Schitul Rarău. În iunie 1957, surse ale Securității informează despre intenția lui Sandu Tudor „de a crea un cerc filosofic reacționar din legionari și intelectuali pentru combaterea marxismului”. În schimb, Securitatea „nu reușește să stabilească dacă aceasta este o formă de activitate legionară și dacă legăturile lui Sandu Tudor de la București sunt de natură legionară”. În iunie-decembrie 1957, Securitatea interceptează corespondența dintre Sofian Boghiu, Alexandru Mironescu, Dumitru Stăniloae și Andrei Scrima, aflat în străinătate. În același an ziaristul francez Olivier Clèment publicase un articol cu titlul „Biserica Ortodoxă Română sau miracolul Rugului Aprins”, în care descria încercările Patriarhului Justinian de a conduce Biserica în cadrul impus de regimul comunist și despre rezistența spirituală din mănăstiri și existența Rugului aprins, toate relatate de Andrei Scrima într-un interviu acordat la Paris.

La 25 februarie 1958, ieromonahul Adrian Făgețeanu, unul dintre ucenicii apropiați ai Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor, este arestat de Securitatea din Suceava, pe când se afla la mănăstirea Căldărușani. Prin anchetarea părintelui Adrian, organele de Securitate încercau să afle informații detaliate asupra activității întreprinse de Daniil Sandu Tudor la Rarău. În cazul refuzului, Adrian Făgețeanu urma să fie trimis în justiție pentru infracțiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Ceea ce s-a și întâmplat, însă la nivelul întregului „grup contrarevoluționar al Rugului Aprins”, cum era denumit în documentele Securității. Astfel, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, Ierochimonahul Daniil Sandu Tudor era arestat din locuința profesorului Alexandru Mironescu. A fost acuzat de „activitate subversivă”, însă el refuzând în mod categoric să recunoască. Pentru că îl luase pe „Nu” în brațe, anchetatorii i-au introdus un informator în celulă. Astfel, sursa relata din spusele lui Daniil Sandu Tudor: „Nu-și poate închipui cum anchetatorul său, deși un om tânăr, își permite să-l înjure și să-l amenințe. Îi este milă de el, căci este un rătăcit care și-a vândut sufletul și conștiința. Păcat de el, căci pare să fie un om inteligent... Pentru viitor și-a stabilit o linie de conduită care să oblige pe anchetator să-i acorde respectul cuvenit ca reprezentant al Bisericii. În nici un caz nu va admite să fie călcat în picioare și batjocorit. Dacă se intenționează să fie condamnat cu orice preț, să i se spună cu frumosul acest lucru și este dispus să semneze orice i se cere. El își poate duce tot atât de bine viața de sihăstrie și mărturisirea «Domnului» și în pușcărie. Nu-l înspăimântă singurătatea. În nici un caz nu va accepta să tragă după el și alți oameni. Este de acord cu orice i se cere în ceea ce-l privește pe el personal... Este o fire emotivă pe care caută să și-o biruie prin voință. L-au impresionat strigătele ce le-a auzit luni seara și, după ce s-a liniștit, a început  să-mi explice că cei ce trec prin asemenea probe dau dovadă de lașitate până la urmă, recunoscând  totul pentru a scăpa de durerile fizice. Aceștia nu au un fond spiritual, necunoscându-l pe Dumnezeu și toate tainele credinței creștine. Dacă L-ar cunoaște, în acele clipe grele s-ar ruga cu încredere lui Dumnezeu și Acesta i-ar da puterea necesară să îndure durerile fizice momentane, scutindu-l de remușcările ulterioare. El, chiar dacă ar trece prin această probă, lucru pe care nu-l crede posibil, ar fi […] să primească batjocura bătăii, chiar cu riscul nimicirii «hoitului» său. Acesta nu contează pentru el. Poate primi moartea în scopul triumfării adevărului ce-l propovăduiește. Aceasta ar însemna mântuirea lui. Moare corpul, dar sufletul se duce în Împărăția lui Dumnezeu unde este viața veșnică. Acest lucru nu-l știu și nu-l pot înțelege bestiile ce și-au dat sufletul satanei și se dedau la asemenea fărădelegi. Va veni vremea când vor răspunde cu toții pentru faptele săvârșite. Abia atunci își vor da seama ce aspră e răsplata. [...] Spune că este acuzat mereu, că și el desfășoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deși caută să arate celor ce vin la el calea adevărului și pericolul ce-l prezintă acești anticriști, atei adevărați ce-și spun comuniști, nu se poate numi activitate legionară. [...] Spune că nu-i este frică de bătaie și că Dumnezeu îl pune probabil la încercarea aceasta. Va arăta celor ce-l vor bate că există o putere mai mare ca a lor, care îi va da puterea spirituală ca să reziste la această batjocorire a sa”.

Ulterior, anchetatorii l-au acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, pentru activitatea publicistică din perioada interbelică. Prin Sentința nr. 125 din 8 noiembrie 1958, părintele Daniil a fost condamnat la 25 ani temniță grea pentru „uneltire contra ordinii sociale” și 15 ani pentru „activitate contra clasei muncitoare”. După condamnare a fost transferat la Jilava (noiembrie 1958), apoi la Aiud (martie 1959). La Aiud, Virgil Maxim l-a reîntâlnit pe părintele Daniil, despre care spunea: „Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care-l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeții, a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care-l știau mulți băieți) și fusese izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administrație. Se cereau declarații din care să reiasă compromiterea Bisericii și ierarhilor ei. Primind hârtia și cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele [Daniil, n.n.] a făcut un rechizitoriu detaliat concepției materialiste și guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. […] Aproape o lună de zile a scris într-una și a așteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într-o dimineață însă, s-a zvonit în tot Aiudul că a fost găsit mort în celulă”. Pe 16 noiembrie 1962, părintele Daniil a trecut la Domnul. Potrivit documentelor Securității, cauza morții a fost „hemoragie cerebrală”.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici din Eparhia Sucevei şi Rădăuţilor în închisorile comuniste (1945-1964), 2018)

De la același autor

Ultimele din categorie